You are currently browsing the archives for August 2010.
Displaying 6 - 10 of 110 entries.

Duioşii decolorate

  • Posted on August 31, 2010 at 21:45

Uneori, când văd cum te apucă filozofelile, imi vine să îţi trimit un pahar cu cucută!- îmi spui iar, afrontând  plaga deschisă, ce încă mai sângerează.

 

Fetele Morgana nu mai plătesc azi vămi, flăcău! Hai, pune doi bujori de sclipici pe faţă şi dansează cu mine!

“Focoase nucleare, pe rană puneti leac…..”

 

Pe cărări bătătorite păşind….

  • Posted on August 31, 2010 at 20:33

Sunt momente în care, în imanenţa concluziilor tale, mă spânzuri parcă undeva, pe nişte creste tăioase. Rănile, deşi nevăzute sunt acolo, sărate. Amare. Crude. Şi vii. Dureros de vii. Şi parcă, despărţind afectele tale nedomesticite de plasa de siguranţă a chibzuinţelor cu care operezi de obicei, refaci un puzzle în orb, ce îmi pare a fi o reiterare a unei plăsmuiri vlăguite de chiar esenţa ineditului.

Şi când iarăşi cred că am devenit o victima resemnării apatice, o idee zvăpăiată, scăpată prin viclenia fugii, aruncă o urzeală- cuvânt care, precum o pânză de paianjen-oţel ţesută centripetal, sfredeleşte molcom, pietrele de moară ale şleaurilor bătătorite.

” nu poţi fi domesticit,

nici măcar îmblânzit,

sfâşiind

la nesfârşit….”

Vânzătorul de iluzii

  • Posted on August 31, 2010 at 20:02

Free Image Hosting Angel Pictures Photo Sharing 

Vânzătorul de iluzii căpătase sagacitatea mercurială a negustorului perfect, hrănindu-se zi de zi cu venin.  Rugurile aprinse cândva în el, inundate de fiere,  il transformaseră într-un mizantrop legănat de umbre învârtitoare de abisuri,  pline cu cifre.

Ascultând cu urechea lipită de suflete, vânzătorul de iluzii îşi confirma zi de zi faptul că în fiecare om

“un vaier de mugure

zăgăzuit de timp

pândeşte să se nască”.

Astfel că, vânzătorul de iluzii oferea cu seninătate spre vânzare, himere primitive, plăsmuiri cu valuri din ale căror spumă înfloreau oceane, născociri ce se hrăneau cu seninătatea vecerniilor, credinţe ce cutremurau cărnurile inmii, revigorând-o cu stenturi-tipsii pe care se aflau şi poftă de şagă şi izvoare dănţuitoare în marmura albăstruie, descântece frământând cugete adormite-n resemnare şi gânduri clipocind hieratic parcă, curăţind firile de spaime.

În mâinile moarte întinse spre el, vânzătorul de iluzii punea păsări fierbinţi, în ierburile tomnatece punea să dănţuiască stele şi iele sălbatice,  iar când hronicele se opreau obosite, trimitea buhele să întoarcă ceasornicele, îndrumând sângele contrafăcut să se tragă înapoi spre părinţi.

Vânzătorul de iluzii nu cerea in schimb decât  bucăţi de suflet, pe care le înghiţea hulpav, asezonându-le cu ninsori amare din plămâni, sărături din fântânile inimilor, cu cocorii ghemuiţi ai copilăriei lor fluierând îndrăzneţ în picanterii, cu spiritele coclite, estropiate, cu jubilaţiile morale deviante, cu cecităţi din cataractele răutăţilor lor.

Cu fiecare zi, neconvenţional, vânzătorul de iluzii se îmbogăţea facil, hohotind ca un turbat, sardonic, în fiecare înserarea, când se retragea în laboratorul de himere.

Până când, într-o bună zi, ca într-o conjuraţie, vânzătorul de iluzii se trezi că fiecare obsesie scrijelită în negoţ săvârşită în împlinire, nu îi mai hrănea nici o doleanţă.  Bolnav de prea mult suflet, vânzătorul de iluzii, descoperi trist, că el însuşi avea nevoie de himere.

Ca să trăiască!

Iubirea ca o rană de lumină….

  • Posted on August 31, 2010 at 20:00

 

Îmi vorbeai deseori, despre acele ” răni ale luminii” şi despre van Gogh în acelaşi timp. Despre anchiloză în trecut şi despre “traseul rutinar al disperării mute”. Voiam atunci să pot plăsmui sirene care să îţi recicleze dorul sălbatic, să transforme în scrum viziunile ce făcuseră din tine un sclav al retinei.
Dar chemările tale înnăbuşite se dovedeau a fi eşecuri creatoare. Chiar dacă te converteau într-un monument de dorinţă împietrită într-o uvertură plumburie.

Atâta suferinţă….”psalmodiere blândă”.

Despre subversivitata discursului snob

  • Posted on August 31, 2010 at 19:55

” Fereşte-te de oamenii care nu au în casă o biblitecă!” – au fost cuvintele tale şi atunci când te-am văzut în viaţă ultima dată. Mi-ai repetat ideea aceasta de prea multe ori, ca să nu înţeleg mai târziu că încercai să îmi spui de fapt că obiectele au limbajul lor, care se pliază pe acel nonverbal ce spune cu mult mai multe decât ar vrea omul să îţi spună.

Nu am apucat să îţi mărturisesc că imaginea bibliotecilor tale se înlănţuia precum o liană peste o revoltă primitivă din sufletul meu, însoţită de tonu-ţi  pietros ce ce nu admitea nici un drept de replică şi care , contrasta puternic cu tuşele pastelate, graţioase, elegante, ale tabloului cu iasomie, de pe hol.

Nu ţi-am spus nici  că vorbele tale au căzut precum o sabie în aerul greu, sufocant, în care revolta mea se chirchicea după mirosul de iasomie, ce mă trăgea în transă ,  spre cu totul alte locuri decît cele reale.

Azi, te-aş întreba cum te-ai comporta tu cu cei ce au prea multe cărti şi nici un pic de suflet. Mi-ai spune probabil, că este imposibil să existe aşa ceva, că sufletul este ascuns undeva acolo, sub maldăre de experienţe pavloviene.  Şi asta ar însemna că toţi am fi precum nişte câini cărora creierul li s-ar sterge creierul mereu, la primul beculeţ aprins. Şi ştiu, ne-am contrazice ceasuri întregi, şi aş ajunge probabil să arunc amintirile proaspete într-o viroagă şi aş trage apoi obloanele regretelor tardive peste prezent… Regretele acelea ce au puterea picăturii chinezeşti şi care macină, macină, macină….

Dar ce mă fac azi Magicianule, când fiecare carte miroase a iasomie?