You are currently browsing the archives for December 2010.
Displaying 1 - 5 of 6 entries.

Haiku

  • Posted on December 23, 2010 at 23:18

Crugul cerului
Himera bocancilor-
Fulgi de zăpadă.

Metamorfoze

  • Posted on December 20, 2010 at 13:48

Haiku

  • Posted on December 15, 2010 at 20:37

Ninsoare blandă.
sub bocanci, ghioceii
în deşteptare.

Când vulturii îngenunchează…..

  • Posted on December 15, 2010 at 19:44


“- Sunt momente în care îmi pari a fi un copil care nu ştie să se joace”- îţi spuneam exasperată de catârismul acesta carnavalesc pe undeva, grotesc, copios şi versatil în acelaşi timp. Nu, nu unul care a uitat ce înseamnă ludic, ci unul care nu a cunoscut niciodată esenţa zbânţuielii. 

Mie jocul mi-a apărut a fi mereu chintesența creației. A ființa pentru tine însuţi, dar şi a te dezvălui mereu altul și pentru cei din jurul tău.  Poate că de aceea până acum, unele  proiecte au părut a fi cleioase, iar obiectele prelucrării casante sub prima boare de vânt. Şi poate că de aceea riposta  a fost transformată într-o  promisiune nedefinită, lipsită de menire și de fructificări, fie ele și mutante.

Când, într-un târziu, realizezi că,singurul joc în care nu ai învăţat să  pierzi a fost jocul acesta intrinsec al orgoliilor.  De aceea inundațiile de subiectivism violent eliberează un realism ordinar și cinic, căptușit cu o intuiţie barbară aproape.Iar animismul viguros ce îl secondează imediat, îți arată că până la urmă şi dezvăţul este un învăț cu totul nou.

Whitman spunea la un moment dat:” S-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple!”. Oricare ar fi fost mesajul însă, el nu  transmite şi diferențele subtile. Iar asta însemna că, pe undeva, rămâne senzaţia că, ”melodia în sine e cântată la harpă tot de către un măgar”. Acesta ar fi realismul. Autopersiflant, cumva. 

Poate că, de fapt, jocul acesta este. Să te scufunzi  în abisurile interioare şi să ieşi de acolo același și totuși nou, luminos în tihna sa, cu sentimentele colmatate  într-un soi de sipet bine străjuit . Fără construcţii saturniene, fără resentimente placide, fără neuitări râncede și absconse. Ca şi cum ai gândi brusc că, ”sfârşitul unei lumi poate fi de fapt unul cu apusuri violete si răsărituri orange”, aşa cum spunea cândva, cinic, un filozof modern.

Numai aşa, în anotimpul colindelor, nu mai tremură în unghiuri amorţite, orgoliile, iar zborurile nu mai merg în genunchi.

Într-un târziu, ai învăţat să treci prin ziduri și tu, rege, ai devenit ție însuți, unicul vasal şi  Prometeu.

Până şi vulturii ai obosit…..


Ultimul bal

  • Posted on December 10, 2010 at 21:07

Pictură- Doina Leahu

” Păşeşte uşor, căci păşeşti pe visele mele!”

W.B.Yeats

Unele situatii definesc o relatie. Când tu vii şi spui că trebuie redefinite nu numai relaţia ci şi stările ei, ghearele uită să mai desfoaie mângâieri. Unele optiuni pot fi dimensionate. Precum în momentele în care reuşeşti să faci construcţiile să zumzăie.   Sau când logodeşti himerele cu blândeţea mătăsii din agregatele acelea amorfe, aparent lipsite de orice sens. Când ţii să îmi precizezi zâmbind că, este un răstimp special pentru a perfora hologramele….

Astfel, baloanele acelea de săpun păreau că aveau dincolo de un soi de recompunere sui generis, o fenomenologie tip panaceu şi un structuralism cu tentă ludică, un anumit program. Îmi aminteau într-un mod ciudat, de albinele ce îşi purtau fagurele în genomul lor. Căci bestializarea din gesturile sacadate cu care le spargeai, mă ducea cu gândul la niste ace  transportoare  de venin. Ace care îţi punctau dureros tămăduirile in statu nascendi.  Ţie îţi părea a fi terapie, mie îmi părea că ai uitat să mai fii copil. Dintr-un soi de inerţie, cred. Căci, numai ea este capabilă să desacralizeze totul, reducând micile universuri la anarhii impetuoase.

Ştii, în clipa aceasta, fluturii  pornesc tornadele lor….

Acolo, în nişte baloane de săpun.

Lasă clipele să nuntească!