You are currently browsing the archives for May 2011.
Displaying 1 - 5 of 17 entries.

Izbândă

  • Posted on May 31, 2011 at 17:51

 

“Expansiunea are uneori aripi de aroganţă.

Poate că de aceea resorturile visului  se activează imediat. Şi poate că de aceea  arhitectura unui succes este de fapt un adagio umplut cu esenţe.

Generat şi întreţinut de un curaj nebun.”

*

*          *

“Cât de cuminte este liniştea biruinţelor ce vin de la sine!”- îşi spuse în timp ce constata toate acestea.

*

*          *

Era doar prima victorie cu aromă de căpşuni….

Contrapunct

  • Posted on May 17, 2011 at 18:08

Învăţase că nici timpul şi nici cuvintele rostite nu mai pot fi recuperate. Poate că de aceea acum, prefera ca să îi fie pline zilele cu exerciţii de tot felul. Ajunsese până într-acolo încât le făcea mecanic. cu toate că, uneori, rafinamentul liniilor îi ieşea aproape  luminos. Nemulţumirea însă mai persista. O însoţea o stare cenuşie, cu bizarerii emoţionale ce nu o lasau să se oprească decât atunci când totul era gata. Nu pronunţa însă aproape niciodată cuvântul final. Ca şi cum ar fi lăsat loc de nerupturi. Şlefuia cu ambiţie revoltele ce i-ar fi abătut atenţia înspre ceea ce devenise banal, cu toate că era conştientă de faptul că, unele convulsii interioare pot conduce înspre catharsisuri . Ştia asta cel mai bine. Încă de atunci când conştientizase că entropic, o sursă care emite informaţii are gradul ei de nesiguranţă şi că, uneori, este bine să laşi ca totul să curgă de la sine.

 

Aşa înţelese într-un târziu că satisfacţia poate însemna uneori, lipsa de competenţă şi că de aceea, contrarietatea ce o însoţea zilele acestea constituia de fapt,  podul care, heliotrop, se întoarce mereu înspre soare.Căci, se construise o nouă pasiune.

O violon d’Ingres….

Prietenie

  • Posted on May 17, 2011 at 14:53

Nu mai era o străină. O chema Mirabilis.  Era cea pe care Sunshine o îndrăgise atunci când, cu un gest domol,  transformase în rugină  arcurile şi puştile Vânătorului. Până şi cârtiţa aceea nesimţitoare se oprise mirată atunci când, de pe pământul proaspăt săpat, ruginile îi vindecau anemiile spălăcite.

Mirabilis era o rispitoare. Lăcrima mărgăritărele,  înflorea spini modeşti, despletea ceţurile în fuioare încărunţit înţeleptite pecare le punea în altarele cenuşii ale circumvoluţiunilor, destruna furtunile dezlănţuite anapoda şi le presăra peste pământul secat, dar cu inimi nămolite. Abia atunci reuşea Sunshine să despovăreze molcom de preaplin rănile lor cu gust de fiere, pelin şi chinină la un loc.

Devenea uneori  retractilă. La un foşnet de respiraţie, la o lumină  de rug zmeurar, la un murmur de izvor descântat. Retractilitatea ei era de fapt disponilibilitatea de a dărui cu largheţe propriul spaţiu. În sufletul ei, ca o pară mereu veghindă doineau legi cu miros de cetini şi pulbere de stele sfinte ademenitoare de magi.

Poate că de aceea, acolo unde era Mirabilis,  sosea imediat şi Sunshine.

Ca o promisiune de dezlegări de universuri îmbrăcate în straie noi, de sărbătoare .

 

 

Rostiri netârzii

  • Posted on May 17, 2011 at 13:54

Să ai privilegiul

mângâierii poamelor din cer,

Să deschizi

oasele ţărânei cu pupila

şi

Să răscoleşti

lave sălbăticite

purtătoare de miere

culeasă

din salcâmi picurători

din munţii vrăjiţi.

Să curgi dintr-o înviere în alta,

ca o Phoenix

ce nu ştie-a muri

nici măcar în arderi târzii.

*

*      *

Ce să-ţi mai spună iarba,

sărutătoare de pământ?

 

Când rădăcinile tatonează cerul….

  • Posted on May 17, 2011 at 13:31

 

Tai-Fun se distra de la o vreme copios. Zâmbetul devenise permanent, fiind înteţit din când în când de hohote de râs. Şi asta  pentru că ajunsese să devoaleze căile bătătorite cu agilitatea celui pentru care ispitele sunt doar permutaţii într-un cerc închis. Reacţiile erau secondate oarecum  imperativ de constrângea de a emite concluzii limpezi. Molcomitoare pentru orgoliile trufaşe şi narcisimul zăbăuc. Asta îi oferea lui Tai-Fun posibilitatea de a-şi cultiva la adăpost, soiurile trebuincioase lui.  Viperele erau oricum preocupate să şuiere mai abitir, nesimţitoare la cântecul văzduhului, trecând pripite pe lângă mugurii răzleţitori de scoarţă din huceaguri şi  puii de furnică purtătoare de genom destoinic.

Erau prea ocupate pentru a vagabonda printre cuvinte cu braţe arţăgoase pentru a observa ce au devenit.

Iar Tai-Fun refuza să dezvăluie momelile calificate, pentru că ştia că există o zi i în care fiecare  culege ceea ce şi-a pregătit.

Căci, aşa cum spune poetul, vine o vreme în care toate rădăcinile exaltă prin fruct!