You are currently browsing the archives for May 2013.
Displaying 1 - 2 of 2 entries.

Oglindă răsfrântă într-un cer de primăvară

  • Posted on May 28, 2013 at 17:31

PhotoMotto:

“Nord. Sud. Estul. Și Vestul.

Zenit. Nadir. Știință

deșartă. Să-ți dau formă

îmi e cu neputință.”

Gerardo Diego

”Daca e periculos să visezi, leacul nu este să visezi mai puțin sau deloc, ci mai mult” își spuse ea, căutând în amurgul coborât prea devreme, un anume model de tămăduire.  Și accesând jocul ei favorit, obținu surescitarea unor dezintegrări  de microcosmosuri fragile, desferecarea și  reîncuiatul unor sori toropitor-adormitori și a unor urme persiflări reptiliene, reîntruparea în aripi franjurate de Phoenixuri expirate, purtătoare de monotonii netimbrate și, într-un final,  învolburarea unor constelații răzvrătite și surghiunite la margine de univers.

Abia pe parcurs  observă că atunci  când acestea păreau că se dizolvau sub răbojul duhurilor din subconștientul ei, ele se reinventau de fapt în moliciunile unor voințe  defecte. Și deblocând tehnicile vechi, obținu acces la nivelul realităților figurative  aproape instantaneu, înspre ea năvălind, bătând din aripi, puternic, mii de mii informații. Nuanțate, senzitive, fragile și izvoditoare de pasiuni, precum niște harfe în flăcări, ele  se dovedeau a fi, într-un final, precum râurile curgând de-a-ndoaselea, suind înspre izvoare.

Abia atunci realiză că imaginea din mirază era de fapt, o revoltă neînsemnată a cerului de primăvară răsfrânt în sufletul ei.

Cerul, ca o oglindă purtătoare de aripi de suflet.

 

 

Când vidul rescrie baladele…..

  • Posted on May 28, 2013 at 15:47

“Oamenilor le e frică să-și uite

propriile lor spirite,

temându-se să nu cadă în vid

fără să aibă de ce să se agațe.

Ei nu știu 

că vidul 

nu e vid cu adevărat

ci e adevărata împărăție”.

Jack Kerouac- Al 184 Chorus

Nu le hărăzise măștilor  o existență permanentă. Și asta pentru că opacitatea așa zisei protecții ii ascundea, nu o dată, spațiile cicatrizate, lipsite de exoduri, străbătute de drumuri ce nu duceau nicăieri.

 De aceea, de data aceasta optă pentru o vizieră înflorită, pe care și-o trase peste chip sub îmbrățișarea duioase a unui soarelui. Cu el împreună, învăță sa pășească pe vârfuri într-un fel de status cuminte.  Și asta pentru că vârtejurile vide pornite în propria-i fire, creșteau rădăcini uneori, stabilizând universurile-i mișcătoare. Și   forța lor de inhibiție dispărea când înfloreau la suprafață, sub o nevoia imperioasă de a pune la picioarele ei întreaga lor libertate. Atunci părea că se reînnoise sub auspiciile unei simultaneități întregitoare.

Și la hotarele zilei, când își ridică bratele înspre cer, realiză că ținea pe umerii ei toate Anele închise în marile cetăți. De data acesta, netânguitoare.

Doar roditoare. 

Ca o victorie a spiritului asupra inexorabilului, din vid, cu viața în viață călcând……