You are currently browsing the archives for 3 November 2013.
Displaying 1 - 3 of 3 entries.

Lumină de toamnă

  • Posted on November 3, 2013 at 14:51

Pictură- Anita Burnaz -September

Era genul de femeie care, cu cât încercau amărăciunile să îi supună umerii, aceștia se ridicau mai tare. Peste ea apăsa doar o blândă lumină pe care o prelua cu o inconștiență degajată și o înapoia lumii, ingenuă și armonioasă în culorile ei.  

Mâinile îi ascultau chemări ale unor taciturne raiuri interioare, căci uneori mângîiau despletirile pline de rod ale unor copaci, din care vântul  zburătacea voios frunzele. Și pentru că părea  un căutător de semnificații atunci, ființa ei devenea un infinit ce curgea domol înspre senine luări aminte și țărmuri ce își căutau întregul atât de risipitor cu sine.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                               

Poate că de aceea îi apărea toamna a fi  îmbibată de afecte fragile, ascultările ei deveneau o singură ființă cu celalalt, iar ecourile se rezemau într-un paner în care  dănțuiau aurore pline de promisiuni, devoratoare de puritate. Și toate cerurile, neașteptat de candide, deveneau fermecate când fricile, precum un pășitor de lege, unelteau viclean, să dărâme raiurile. “Și vicleneau ele, însă și Dumnezeu viclenea. 

Căci Dumnezeu doar e de frunte între cei vicleni……….”

Vioara lui Paganini

  • Posted on November 3, 2013 at 14:14

Era odată un violonist atins de geniu pe nume Paganini. Unii spuneau despre el că era foarte ciudat, altii ca era un demon pe pământ. Notele magice pe care le scotea vioara sa erau dumnezeiești, și de aceea nimeni nu voia sa piarda sansa de a-i vedea spectacolele.

La una din seratele muzicale,  asistența aștepta cu nerăbdare începerea reprezentației. Când Paganini așeză vioara pe umăr și se auziră primele note, publicul intră în extaz deja. Sunetele păreau să aibă aripi și să zboare la atingerea încântătoare a degetelor sale. Deodată, se auzi ceva straniu. Una dintre corzile vioarei lui Paganini se rupse.

Dirijorul, orchestra, publicul înlemniseră, dar nu și Paganini. Uitându-se la partitură, continuă să scoată sunete frumoase dintr-o vioară cu probleme. Dirijorul și orchestra, exaltați, reluară bucata muzicală. Înainte ca publicul să se însenineze, un alt sunet perturbator le distrase atenția . Se rupsese o alta coardă a vioarei lui Paganini. Dirijorul se opri din nou. Orchestra la fel. 

Dar nu și Paganini ! Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, el continuă concertul, scoțînd sunete dintre cele mai imposibile. Dirijorul și orchestra, impresionați, se intoarseră la cantat. Dar, nefericirea se întamplă din nou ! O a treia coardă a vioarei lui Paganini se rupse. Dirijorul se blocă, orchestra se opri, respirația spectatorilor se tăie. 

Însă Paganini continuă. Scoase toate sunetele de la coarda unica ce rămase din vioara sa distrusă, ca și cum ar fi fost un contorsionist muzical. Nici o notă muzicală nu a fost uitată. Dirijorul se incurajă, orchestra se motivă, iar publicul trecu de la liniște la euforie, de la inerție la delir.

*

*           *

Paganini a atins gloria ! Numele său străbate timpul. Nu a fost un violonist prea popular și nici prea carismatic, dar este simbolul profesionistului, al sacrificului de sine, al depășirii propriilor limite, omul continuă sa mearga înainte, in ciuda imposibilului.

Cand veți fi descurajați, nu renuntați niciodată. Treziți-l pe Paganini care se află in voi și avansați pentru a învinge ! Victoria este arta de a continua. Când totul pare sa se prăbușească, dați-va șanse și mergeți mai departe. Niciodată nu vi se vor rupe în viață toate corzile. Însă dacă, din întamplare, veți fi în fundul prăpastiei, aceasta va fi șansa de a atinge cea mai bună coarda din univers: încrederea în voi înșivă !

din colțul liric

Când suferința naște capodopere- Beethoven și Sonata lunii

  • Posted on November 3, 2013 at 13:22

Întotdeauna l-am iubit pe Beethoven. Nu pentru ca era un geniu, ci pentru combinația aceea năucitoare între statornicul răzvrătit orgolios, combativ, frust și lipsit de suplețe diplomatică și blândul uriaș din interiorul sufletului său, mustind de sensibilitate.

Poate că de aceea, de fiecare dată când citesc o poveste care vorbește despre el o citesc cu același zâmbet pe care îl am de fiecare dată când regăsesc un prieten vechi……..

Azi, pe firul unei povești scrisă de Enrique Baldovino:

Beethoven trăia una din aceste zile triste, fără strălucire și fără lumină, fiind abătut din cauza morții unui principe al Germaniei care fusese ca un tată pentru el. Tânărul compozitor suferea de o mare lipsă de afectivitate, ce își avea rădăcinile în copilăria domninată de un tată alcoolic înrăit ce a sfârșit prin a muri pe stradă  din cauza beției și pentru care ”bătaia era sfântă”. Mama sa a murit foarte tânără. Fratele său de sânge nu l-a ajutat niciodată cu nimic și la toate astea se adauga agravarea bolii sale. Simptomele de surzenie începeau sa-l tulbure, gata să-l lase nervos si iritat.Putea auzi doar folosind un fel de trombon ( pâlnie ) acustic in ureche. Lua cu sine întotdeauna o hârtie și un caiet pentru ca oamenii să-și scrie ideile pentru a putea comunica, însă nu toti aveau răbdare pentru asta și nici el  ca să le citească de pe buze.

Dar cum niciun fiu al lui Dumnezeu nu este uitat, sosi ajutorul spiritual, prin intermediul unei fete oarbe, care locuia în aceeași modestă pensiune, unde se mutase Beethoven, și care ii spuse aproape strigând „Eu aș da totul ca sa pot vedea o noapte cu clar de lună!”.

Emoția pe care o simți Beethoven âl făcu să consștientizeze că, până la urmă, el putea vedea și își putea pune măiestria în compozițiile sale. Episodul acesta îi trezi pofta de viață și dărui atunci una din cele mai frumoase compoziții pe care le are umanitatea la ora actuală: sonata ”Clar de lună”.  În tema sa, melodia imita pasii lenți ai unor persoane, probabil ai săi sau ai altora, care duceau sicriul mortuar al principelui, protectorul său. (….)Unii specialisti in muzica spun că cele trei note, care se repetă insistent în tema primei părți a sonatei, sunt cele trei silabe ale cuvântului „why?” (de ce?) sau ale altui cuvânt sinonim, în germană.

Cu sensibilitatea  izvorâtă din durerea sa, rezonând la durerea altui om, Beethoven a descris, prin melodie, frumusetea unei nopti scăldate de clarul de lună, pentru cineva care nu putea vedea cu propriii săi ochi . Și cum dragostea nu poate lipsi din poveste, compoziția o va dedica unei contese de care era îndrăgostit: Giulietta Guicciardi.