You are currently browsing the archives for January 2014.
Displaying 1 - 4 of 4 entries.

Mihai Eminescu- Doina

  • Posted on January 15, 2014 at 20:56

De la Nistru pân’ la Tissa 
Tot Românul plânsu-mi-s’a, 
Cã nu mai poate strãbate 
De-atâta strãinãtate. 
Din Hotin si pân’ la Mare 
Vin Muscalii de-a cãlare, 
De la Mare la Hotin 
Mereu calea ne-o atin; 
Din Boian la Vatra-Dornii 
Au umplut omida cornii, 
Si strãinul te tot paste 
De nu te mai poti cunoaste. 
Sus la munte, jos pe vale 
Si-au fãcut dusmanii cale, 
Din Sãtmar pânã ‘n Sãcele 
Numai vaduri ca acele. 
Vai de biet Român sãracul! 
Indãrãt tot dã ca racul, 
Nici îi merge, nici se’ndeamnã, 
Nici îi este toamna, toamnã, 
Nici e vara vara lui, 
Si-i strãin în tara lui. 
De la Turnu ‘n Dorohoi 
Curg dusmanii în puhoi 
Si s’aseazã pe la noi; 
Toate cântecele pier, 
Sboara paserile toate 
De neagra strãinãtate; 
Numai umbra spinului 
La usa crestinului. 
Isi desbracã tara sânul, 
Codrul – frate cu Românul – 
De secure se tot pleacã 
Si isvoarele îi seacã – 
Sãrac în tarã sãracã! 
Cine-au îndrãgit strãinii, 
Mânca-i’ar inima câinii, 
Mânca-i’ar casa pustia, 
Si neamul nemernicia! 

Stefane Mãria Ta, 
Tu la Putna nu mai sta, 
Las’ Arhimandritului 
Toatã grija schitului, 
Lasã grija Sfintilor 
In seama pãrintilor, 
Clopotele sã le tragã 
Ziua’ntreagã, noaptea’ntreagã, 
Doar s’a ‘ndura Dumnezeu, 
Ca sã ‘ti mântui neamul tãu! 

Tu te ‘naltã din mormânt, 

Sã te-aud din corn sunând 
Si Moldova adunând. 
De-i suna din corn odatã, 
Ai s’aduni Moldova toatã, 
De-i suna de douã ori, 
Iti vin codrii ‘n ajutor, 
Toti dusmanii or sã piarã 
Din hotarã în hotarã – 

Indrãgi-i’ar ciorile 
Si spânzurãtorile! 

Cântecul focului-Lucian Blaga

  • Posted on January 13, 2014 at 22:34

 

(Night Walker’s creation)

“În fabula verde şi caldă-a naturii
tu crengi ai, iubito, nu braţe,
şi muguri îmbii, cu mlădiţele prinzi.
Descinzi dintr-un basm vegetal, al răsurii ?
Ia seamă să nu te aprinzi
cum se-ntâmplă adesea cu lemnul pădurii.
În chipuri atâtea, flacăra-ntâmpină pasul 
oricărei făpturi pământene,
şi drumul i-aţine şi ceasul.

Îmi spui:
“Nimic nu s-aprinde, şi nimeni, de-o rază de lună”.
Şi-n galeş surâs înfloreşti mulţumită, crezând
că sorţii îi stai împotrivă, oricând,
c-o şăgalnică vorbă.
Îngădui răspuns înălţat peste timp, peste loc?
Fapte, o, câte-aş putea înşira,
ciudate-ntâmplări risipite prin cronici,
mărturii de legendă, ce-arată
că sunt cu putinţă şi un asemenea foc,
şi asemenea arderi.

Ia totul scânteie din toate. Tâmplă s-aprinde
de tâmplă, şi piatră de piatră.
O stea nevăzută ia foc în cădere, din gerul
văzduhului. Arde-n armură, sub zea, cavalerul,
femeie învinsă, minune fără veşminte, strângând
lânga vatră,
Şi-aprind licuricii, ei însişi, din dragoste rugul.
Iubirea ţâsneşte din ţărână şi face pământului aură
s-ajungă-n tării, s-acopere crugul.

Rareori numai, sfârşitul nu e cenuşă.
Cât e întinsul şi-naltul luminii,
Dumnezeu singur arde suav câteodată prin tufe
fără de-a mistui. El cruţă şi mângâie spinii.
Altfel noi ardem, iubito. Altfel ne este ardoarea.
Cât e întinsul, cât e înaltul,
noi ardem şi nu ne iertam,
noi ardem, ah, cu cruzime-n văpăi
mistuindu-ne unul pe altul.”

Dumitru Matcovschi-Bucurați-vă!

  • Posted on January 11, 2014 at 12:27

 

(sursa – http://www.waldorfhomeschoolers.com)

“Eu mă grăbesc, tu te grăbeşti, el se grăbeşte.
Îmbătrânesc, îmbătrâneşti, îmbătrâneşte.
Ce am iubit? Ce n-am iubit? Ca în poveste
simplă de tot, 
scurtă de tot
viaţa ne este.

Uite-o din nou, trece pe drum fata zglobie.
Uite-un băiat floare şi-a pus la pălărie.
Uite un prunc, râde în prag, ai, năzdrăvanul!
Uite-un moşneag, tace-n toiag, alb ca troianul.

Muntele ieri ne-ademenea, astăzi ne doare.
S-a împlinit, nu s-a-mplinit visul cel mare?
Cine sunt eu, cine eşti tu, cine e dînsul?
Noi am ştiut zborul înalt, dorul şi plânsul…

Zilele trec, zilele vin… Ce va rămâne?
Suflet de lut, necunoscut, suflet de păine?
Toamnele cresc, grijile cresc, viaţa descreşte.
Eu mă grăbesc, 
tu te grăbeşti, 
el se grăbeşte.

Bucuraţi-vă, prieteni, de prieteni şi de fraţi, 
Bucuraţi-vă de-un nume ce vi-i dat ca să-l purtaţi.
Bucuraţi-vă de-un cântec, 
de-un amurg cu flori de tei, 
bucuraţi-vă o viaţă
de lumina dragostei… “

Când pacea e cel mai bun dresor

  • Posted on January 11, 2014 at 11:31

 

“Aphrodite” – Briton Riviere

La naștere, ursitoarele îi hărăziseră încredere în sine și dispreț pentru pericole. Nu îi dăduseră și inconștiență, dar îi scrijeliseră adânc în instincte  ideea că obstacolul este doar o nălucă și gustul victoriei i-l făcuseră totuna cu sângele. Respira stretegie, gusta imprevizibilul cu lejeritate,  adulmeca mereu capcanele, evitându-le cu disprețul jocului dublat de  siguranța bumerangului. Și multă vreme sălbăticia o însoțise peste tot, ca o umbră fecundă de reflexe înăscute mereu surprinzătoare pentru alții și naturale pentru ea. Ajunsese să închidă fără eforturi vizibile gura leului, fără să știe că acesta îi prinsese inima într-un soi de sintonie cu mediul. Al lui, nu și acela în care trebuia să trăiască ea.

Poate că de aceea detesta ea dresorii și metodele lor. Ca și animalele pe care voiau să la manevreze după bunul plac, ei deveniseră sălbatici. Într-atât de primitivi încât i se păreau intolerabili. Și oricât încercau ei să limiteze prin modalități rafinate autenticitatea acestor fermități grosiere cu un lung șir de explicații așa zis raționale, inadmisibilul ce îl resimțea acut le banaliza și le acorda, în același timp,  o absurditate plină de zgârciuri și de nimicnicii .

*

*            *

Dar ea se uita înspre pace. Învățase, între timp, că  blândețea dresează cel mai bine sufletele sălbăticite. 

Dar și că, în ciuda aparențelor, pacea purta mereu promisiunea sălbăticiei.

Și asta pentru că natura întotdeauna s-a apărat de ordine, prin dezordine….