You are currently browsing the archives for October 2015.
Displaying 1 - 5 of 5 entries.

Haiku

  • Posted on October 27, 2015 at 10:47

Pământ scociorât

de ghearele pisicii-

cârtiţă fugind.

Haiku- De Sfântul Dumitru

  • Posted on October 26, 2015 at 09:57

Gheorghe_Tattarescu_-_Sfantul_Dumitru-192x300

Pictură – Gheorghe Tăttărescu

Sunet de toacă

Încet, Sfântul Dumitru 

deschide iarna.

Robotul

  • Posted on October 9, 2015 at 12:28

566x800_3956_Introversion_2d_robot_birds_sea_introversion_introspection_fantasy_picture_image_digital_art

(pictură – Matt Dixon)

“Stând aplecat pe carte

Neadormit, lua-n răspăr

A sale-nvățături deșarte,

Doar o găsi vrun adevăr. “

Alexandru Vlahuţă

Era un robot. Un robot, dar un atlet. Un atlet al rutinei şi încă unul de top. Funcţiona într-o zonă de confort sporită, asupra căreia avea ceea ce se numeşte o iluzie, pe care el, însă, o considera control. Vedeai asta din modul în care reacţiona de fiecare dată când era sustras din conformismul său şi, forţat de împrejurări, reacţiona la ceva inedit comodităţii sale. Devenea atunci, brusc, autarhic, ca o păpuşă împiedicată în propriile sale iţe, moşcotind, ca şi cum l-ar fi luat vântul în răspăr.

În rest, era ceea ce se numea un om sigur pe sine, ce nu-şi cumpănea fiecare vorbă nu ştia ce în seamnă răbdarea, iar când, din întâmplare, medita la ceva, concluziile sale erau mereu fraze, devenite  fără ştirea sa, stereotipuri: „ Comunicarea e importantă! Comunică!”. Uşor recognoscibile de iniţiaţi, episoadele acestea erau, oarecum, previzibile. La urma urmei, de fiecare dată când vine aceeaşi succesiune de condiţii, nu poţi ajunge decât la o banalizare searbădă, prin repetiţii devenite instinct, oricât ar fi ele de privegheate sau îmboldite.  Doar noilor veniţi le apărea ca fiind strălucitor, mai ales atunci când în lumina difuză a ineditului, apărea ca de după o cortină şi spulbera monocord, inagresiv, plictisul cu câte o replică neaşteptată din Sartre:”Cred pentru că este absurd! Absurd!Absurd!”. Absurdul însă îl înghiţea. Deşi băltea într-o automulţumire glabră de „moralist neşovăitor”, cum i-ar fi spus Ierunca, era nefericit.  

Se putea bănui, la o analiză mai atentă că, pe un palier subconştient, atunci când omul trebuie să aleagă între emoţii adânc înrădăcinate şi logică, va alege emoţiile. La urma urmei, ele mereu sunt  învingătoare prin definiţie. Instinctualul, ca o multpreadelăsare umană, lasă rar o raţiune coerentă, închegată, consecventă şi temeinică să vorbească. Poate pentru că asta înseamnă efort, poate pentru că omul nu mai e o trestie gânditoare, ci doar o specie care înghite pe nemestecate, calupuri întregi de „dezvoltare personală”, ajungând, fără să ştie, să alimenteze un întuneric  flămând şi greoi cu propriile fantasme şi bătăi de cord.

Contemplativii îi aminteau cumva de precarităţile lui funcţionale probabil şi, de aceea, cu deferenţă, etala un surârs lipsit de incertitudini şi exclama extatic:„alt visător!”. Şi suprapreciativ, cu o condescendenţă dulceagă, ca şi cum ar fi avut în faţa ochilor, daţi peste cap rapid, o fiinţă oprimată şi lipsită  de putere,  continua să zâmbească. Ca un artificiu ostentativ al milei sale. Ca un văl pictat ce surghiunea toate zborurile. Ca un rău nepurgat devenit gardian. Pentru un robot radios, anatomia surâsului său era tristă.

Ca o poezie smucită, lipsită de duh .

Muşatinul

  • Posted on October 8, 2015 at 13:49

inceput de drum

 

Motto:” O scânteiere crudă umplu râpa, tunetul  zgudui munţii.”

Mihail Sadoveanu

 I se spunea Muşatinul. Poate pentru că, precum oţelul călit în foc, rămăsese singurul care spune că, nefiind întotdeauna egal cu trecutul, viitorul poate fi mai măreţ decât acesta. Lipsit de dependenţa şerbului de pe feudă de stăpân, dar neconsiderându-se buricul pământului atunci când era printre oameni, Muşatinul se dovedea a fi, pe zi ce trece, un solitar. Ţistuia reproşurile prietenilor ce îi aminteau absenţele devenite mult prea dese în ultima vreme,imperturbabil, învălătucind dignitarul cu o cumpănire în răspunsuri care încălzeau vorbele scurte şi glaciale caracteristice lui.

Muşatinul era însă iubit. Pentru  că destructura rapid falsităţile, pentru că destesta vizibil grobianismul lipsei de discernământ şi ignoranţa gregară. Nici  imitaţia superficială, excitaţiile nervoase şi hihăiturile indecente nu îi erau pe plac. Fără a se arunca în incongruenţe agresive, arunca în derizoriu toate acestea printr-un comportament însufleţitor dar rece, ce exercita o înrâurire imensă şi stârnea o admiraţie sinceră. Până şi cei mai aprigi detractori erau nevoiţi să constate că apunea vâjâind scurt orice era toxic în faţa omului cu glas de zimbru paşnic.

Din când în când, o ciudă amară îi sfârteca sufletul atunci când dezgheţul mult aşteptat, încuietor de ostilităţi ce vârtejeau conforturi sufleteşti întârzia să apară.  Deveneau vizibile atunci, îţindu-se în gesturi uşchite, precipitate,  o nerăbdare insolită cu o extravaganţă proprie ce devoala, surprinzător, un caracter pătimaş, de tinereţe fistichie cu esenţe de verde crud. Abia atunci înţelegeai de ce, sub geana posomorâtă a amurgului ce înălţa ziduri râpoase, el prindea viaţă. Îndepărta mereu disonaţele aspre şi aducea liniştea şi pacea.

Căci Muşatinul însuşi, după ce era tunet scurt şi rar, era dragoste.

Şi lumină.

Diomedea

  • Posted on October 7, 2015 at 13:31

albatros

             

                                După o confruntare de sentimente împestriţate, se rătăci într-un  raid calidorian în căutarea acelei tihne care să îi ostoiască înfiorările nervoase. Blocada  îşi cerea tributul iarăşi, dar învăţase, între timp, că nu  “orice zidire cerea înzidire”, cel puţin nu inconturnabil, nu pe relaţii de forţă, nu în sensul clasic, de Ană docilă şi resemnată .

                              De unde-i veneau tâlcurile astea noi ce îi oblojeau în linişte cordul hărtănit, nu ştia. Dar nici nu se mai întreba. Accepta doar seninătatea gândului că tot ceea ce se întâmplă are un temei, iar acesta este de fapt, creuzetul a ceea ce lucrează în permanenţă pentru şi cu ea. De aceea se lăsa acum antrenată în puternicii afluenţi culturali, deoarece constatase că, în graba de a cultiva virtuozitatea imaginisticii plastic-rafinat, căpătase un discurs linear, lipsit de subtonul acela care îi permitea accesul la jocul din ocurențele  ce vlăstăreau echilibrul. Iar sfielile lipsite de sens, repelenţele gregare din jur se transformau astfel, printr-o magie generatoare de întrebări, în cheile ce desfăceau corsetele fals-ideologice cu care se blindase până atunci.

                      Şi constata, cu fiecare rând citit, că Arghezi ştia ce spune atunci când afirma “orice viaţă de om începe de mai multe ori”. Ca un zbor imberb, lipsit de obedienţe, ca un strigăt lăuntric al sufletului luminat de o lumină neînserată, cu harisma ingenuă a firescului, Diomedea se ridica deasupra umbrelor nălucitoare, a dihoniilor şerpeşti şi a eresurilor întunecate.

                        Doar strocul susţinut se mai auzea atunci când aripile băteau adâncimile concentrate la suprafaţă ale apei, ca un orologiu hermesian făuritor de anticorpi plini de lumină plină.

                Zboară, Diomedea, zboară!