You are currently browsing the Scanteie category
Displaying 6 - 10 of 210 entries.

Haiku

  • Posted on March 15, 2016 at 15:42

fluture de apa

 

În hibernare

crisalida toarce-n

nectarul florii.

Seniorul

  • Posted on January 18, 2016 at 15:17

mielul si leul

(sursa. www.pinterest.com)

“Mă-mboldeai adesea-n vremuri să vreau slavă şi mărire!

Eu nu le voiam că-n mine nu-ncăpea decât iubire.”

V.V.Davila

Era decanul de vârstă al grupului.

De fiecare dată când nu mai avea valențe libere și numai putea forma compuși de adiție cum, ironic, descria el episoadele de lehamite autoprotectivă, Seniorul se retrăgea într-un soi de recluziune la care puțini oameni aveau acces și asta pentru că tăcerea era cheia care le deschidea ușa. Numai cei care ştiau să tacă adânc sau cei ce posedau suficiente intervale de elongaţie pentru întrebări erau primiţi atunci în preajma sa. Căci pentru senior, timpul avea scala cea mai de sus printre preţiozităţile sale.  Şi doar aceia care ce surghiuneau formalul şi plictisul, semănînd  alte întrebări înţelegeau şi acceptau pauzele acestea. Seniorul se hrănea cu ele, respira cu ele, adormea şi se trezea cu ele.

Poate că de aceea izbânzile sale înmugureau acolo unde alţii eşuau. Şi poate că de aceea discuţiile cu el păreau ceremonii în care totul avea un timbru patriarhal cumva şi, în acelaşi timp, învăluit de mereu verde şi proaspăta sa  prietenie, te simţeai, confrate cu Spiritul însuşi. Abia departe de el, înţelegeai că ascensiunile cer biruri în tremur neclar, nopţi nedormite, patimă şi doruri mistuitoare ce te îndepărtau de comodităţile tihnite, purtându-te ca în transă  înspre tărâmuri noi, cu emoţii ranforsate şi aşteptări nedumerite.

              Într-un târziu, în raidurile inopinate înspre amintirea sa, multe au căpătat alte înţelesuri. Ca şi cum, dincolo de moarte, absenţa sa era factorul generator de echilibrul ce se dezvăluia, inevitabil, în preajma lui pe când trăia. Înţelegeai atunci de ce  unele din răspunsurile sale păreau anacronice, incompatibile cu îndrăzneala tinereţii tale şi te dumireai, într-un final,  că  întrebările erau, de fapt, puse greşit de tine. De aceea, la vârsta la care vuietele minţii treceau pe odihnă, multe din acţiunile sale nu mai păreau atât de tainice.

 Şi, atunci, opreai timpul, obligâ. ndu-l să restituie ceea ce ambiţiile vrăjiseră. De aceea avea cerul bucuria plinătăţii lui când puhoaie de stele se revărsau peste boltă, de aceea aerul părea mai curat odată ce îngheţau toate, de aceea cântecul guguştiucilor avea alt farmec în dimineţile blânde, iar formele neargăsite îşi expuneau candoarea şi neverosimila măreţie în linişte.

În simplitate, viaţa era dragoste şi dragostea viaţă

Haiku

  • Posted on October 27, 2015 at 10:47

Pământ scociorât

de ghearele pisicii-

cârtiţă fugind.

Haiku- De Sfântul Dumitru

  • Posted on October 26, 2015 at 09:57

Gheorghe_Tattarescu_-_Sfantul_Dumitru-192x300

Pictură – Gheorghe Tăttărescu

Sunet de toacă

Încet, Sfântul Dumitru 

deschide iarna.

Robotul

  • Posted on October 9, 2015 at 12:28

566x800_3956_Introversion_2d_robot_birds_sea_introversion_introspection_fantasy_picture_image_digital_art

(pictură – Matt Dixon)

“Stând aplecat pe carte

Neadormit, lua-n răspăr

A sale-nvățături deșarte,

Doar o găsi vrun adevăr. “

Alexandru Vlahuţă

Era un robot. Un robot, dar un atlet. Un atlet al rutinei şi încă unul de top. Funcţiona într-o zonă de confort sporită, asupra căreia avea ceea ce se numeşte o iluzie, pe care el, însă, o considera control. Vedeai asta din modul în care reacţiona de fiecare dată când era sustras din conformismul său şi, forţat de împrejurări, reacţiona la ceva inedit comodităţii sale. Devenea atunci, brusc, autarhic, ca o păpuşă împiedicată în propriile sale iţe, moşcotind, ca şi cum l-ar fi luat vântul în răspăr.

În rest, era ceea ce se numea un om sigur pe sine, ce nu-şi cumpănea fiecare vorbă nu ştia ce în seamnă răbdarea, iar când, din întâmplare, medita la ceva, concluziile sale erau mereu fraze, devenite  fără ştirea sa, stereotipuri: „ Comunicarea e importantă! Comunică!”. Uşor recognoscibile de iniţiaţi, episoadele acestea erau, oarecum, previzibile. La urma urmei, de fiecare dată când vine aceeaşi succesiune de condiţii, nu poţi ajunge decât la o banalizare searbădă, prin repetiţii devenite instinct, oricât ar fi ele de privegheate sau îmboldite.  Doar noilor veniţi le apărea ca fiind strălucitor, mai ales atunci când în lumina difuză a ineditului, apărea ca de după o cortină şi spulbera monocord, inagresiv, plictisul cu câte o replică neaşteptată din Sartre:”Cred pentru că este absurd! Absurd!Absurd!”. Absurdul însă îl înghiţea. Deşi băltea într-o automulţumire glabră de „moralist neşovăitor”, cum i-ar fi spus Ierunca, era nefericit.  

Se putea bănui, la o analiză mai atentă că, pe un palier subconştient, atunci când omul trebuie să aleagă între emoţii adânc înrădăcinate şi logică, va alege emoţiile. La urma urmei, ele mereu sunt  învingătoare prin definiţie. Instinctualul, ca o multpreadelăsare umană, lasă rar o raţiune coerentă, închegată, consecventă şi temeinică să vorbească. Poate pentru că asta înseamnă efort, poate pentru că omul nu mai e o trestie gânditoare, ci doar o specie care înghite pe nemestecate, calupuri întregi de „dezvoltare personală”, ajungând, fără să ştie, să alimenteze un întuneric  flămând şi greoi cu propriile fantasme şi bătăi de cord.

Contemplativii îi aminteau cumva de precarităţile lui funcţionale probabil şi, de aceea, cu deferenţă, etala un surârs lipsit de incertitudini şi exclama extatic:„alt visător!”. Şi suprapreciativ, cu o condescendenţă dulceagă, ca şi cum ar fi avut în faţa ochilor, daţi peste cap rapid, o fiinţă oprimată şi lipsită  de putere,  continua să zâmbească. Ca un artificiu ostentativ al milei sale. Ca un văl pictat ce surghiunea toate zborurile. Ca un rău nepurgat devenit gardian. Pentru un robot radios, anatomia surâsului său era tristă.

Ca o poezie smucită, lipsită de duh .