You are currently browsing the Tolba cu poveşti category
Displaying 1 - 5 of 6 entries.

Isaac Newton

  • Posted on December 9, 2013 at 16:41

Implicarea în ceea ce face până la uitarea de sine, dar și de cei din jur, a rămas una dintre etichetele așa numiților savanți trăzniți. 

Despre Newton am auzit cu toții, dar despre modul său de a fi am aflat mai multe, navigând zilele acestea pe internet

 Fișier:GodfreyKneller-IsaacNewton-1689.jpg

(Isaac Newton- Portrait- 1689 -Godfrey Kneller)

După o legendă, se spune că un prieten al lui Newton, doctorul Wiliam Stuckeley, a fost invitat de savant să cineze împreună. Uitat în sufragerie, doctorul aștepta cu nerăbdare ca Newton să apară din cabinetul său de lucru. Dar vremea trecea, apetitul lui Stuckeley se mărea și, cum era singurul invitat, doctorul birui în cele din urmă canoanele, se așeză singur la masă și consumă la repezeală un pui bine rumenit. Sătul, Stukeley acoperi farfuria cu vestigiile puiului cu un clopot de argint și plecă.

Într-un târziu, își făcu apariția în sufragerie și Newton care, îndreptându-se grăbit spre masă, declara însoțitorilor că are o poftă de mâncare strașnică. Se așeză la masă, ridică iute clopotul de argint, dar zărind oasele puiului, se sculă și lovindu-se cu palma peste frunte, zise:

-Poftim, am uitat că cinasem! Și se înapoie în grabă în cabinetul de lucru.

Caprele negre și avalanșele din Alpii francezi

  • Posted on December 8, 2013 at 13:45

Vioara lui Paganini

  • Posted on November 3, 2013 at 14:14

Era odată un violonist atins de geniu pe nume Paganini. Unii spuneau despre el că era foarte ciudat, altii ca era un demon pe pământ. Notele magice pe care le scotea vioara sa erau dumnezeiești, și de aceea nimeni nu voia sa piarda sansa de a-i vedea spectacolele.

La una din seratele muzicale,  asistența aștepta cu nerăbdare începerea reprezentației. Când Paganini așeză vioara pe umăr și se auziră primele note, publicul intră în extaz deja. Sunetele păreau să aibă aripi și să zboare la atingerea încântătoare a degetelor sale. Deodată, se auzi ceva straniu. Una dintre corzile vioarei lui Paganini se rupse.

Dirijorul, orchestra, publicul înlemniseră, dar nu și Paganini. Uitându-se la partitură, continuă să scoată sunete frumoase dintr-o vioară cu probleme. Dirijorul și orchestra, exaltați, reluară bucata muzicală. Înainte ca publicul să se însenineze, un alt sunet perturbator le distrase atenția . Se rupsese o alta coardă a vioarei lui Paganini. Dirijorul se opri din nou. Orchestra la fel. 

Dar nu și Paganini ! Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, el continuă concertul, scoțînd sunete dintre cele mai imposibile. Dirijorul și orchestra, impresionați, se intoarseră la cantat. Dar, nefericirea se întamplă din nou ! O a treia coardă a vioarei lui Paganini se rupse. Dirijorul se blocă, orchestra se opri, respirația spectatorilor se tăie. 

Însă Paganini continuă. Scoase toate sunetele de la coarda unica ce rămase din vioara sa distrusă, ca și cum ar fi fost un contorsionist muzical. Nici o notă muzicală nu a fost uitată. Dirijorul se incurajă, orchestra se motivă, iar publicul trecu de la liniște la euforie, de la inerție la delir.

*

*           *

Paganini a atins gloria ! Numele său străbate timpul. Nu a fost un violonist prea popular și nici prea carismatic, dar este simbolul profesionistului, al sacrificului de sine, al depășirii propriilor limite, omul continuă sa mearga înainte, in ciuda imposibilului.

Cand veți fi descurajați, nu renuntați niciodată. Treziți-l pe Paganini care se află in voi și avansați pentru a învinge ! Victoria este arta de a continua. Când totul pare sa se prăbușească, dați-va șanse și mergeți mai departe. Niciodată nu vi se vor rupe în viață toate corzile. Însă dacă, din întamplare, veți fi în fundul prăpastiei, aceasta va fi șansa de a atinge cea mai bună coarda din univers: încrederea în voi înșivă !

din colțul liric

Când suferința naște capodopere- Beethoven și Sonata lunii

  • Posted on November 3, 2013 at 13:22

Întotdeauna l-am iubit pe Beethoven. Nu pentru ca era un geniu, ci pentru combinația aceea năucitoare între statornicul răzvrătit orgolios, combativ, frust și lipsit de suplețe diplomatică și blândul uriaș din interiorul sufletului său, mustind de sensibilitate.

Poate că de aceea, de fiecare dată când citesc o poveste care vorbește despre el o citesc cu același zâmbet pe care îl am de fiecare dată când regăsesc un prieten vechi……..

Azi, pe firul unei povești scrisă de Enrique Baldovino:

Beethoven trăia una din aceste zile triste, fără strălucire și fără lumină, fiind abătut din cauza morții unui principe al Germaniei care fusese ca un tată pentru el. Tânărul compozitor suferea de o mare lipsă de afectivitate, ce își avea rădăcinile în copilăria domninată de un tată alcoolic înrăit ce a sfârșit prin a muri pe stradă  din cauza beției și pentru care ”bătaia era sfântă”. Mama sa a murit foarte tânără. Fratele său de sânge nu l-a ajutat niciodată cu nimic și la toate astea se adauga agravarea bolii sale. Simptomele de surzenie începeau sa-l tulbure, gata să-l lase nervos si iritat.Putea auzi doar folosind un fel de trombon ( pâlnie ) acustic in ureche. Lua cu sine întotdeauna o hârtie și un caiet pentru ca oamenii să-și scrie ideile pentru a putea comunica, însă nu toti aveau răbdare pentru asta și nici el  ca să le citească de pe buze.

Dar cum niciun fiu al lui Dumnezeu nu este uitat, sosi ajutorul spiritual, prin intermediul unei fete oarbe, care locuia în aceeași modestă pensiune, unde se mutase Beethoven, și care ii spuse aproape strigând „Eu aș da totul ca sa pot vedea o noapte cu clar de lună!”.

Emoția pe care o simți Beethoven âl făcu să consștientizeze că, până la urmă, el putea vedea și își putea pune măiestria în compozițiile sale. Episodul acesta îi trezi pofta de viață și dărui atunci una din cele mai frumoase compoziții pe care le are umanitatea la ora actuală: sonata ”Clar de lună”.  În tema sa, melodia imita pasii lenți ai unor persoane, probabil ai săi sau ai altora, care duceau sicriul mortuar al principelui, protectorul său. (….)Unii specialisti in muzica spun că cele trei note, care se repetă insistent în tema primei părți a sonatei, sunt cele trei silabe ale cuvântului „why?” (de ce?) sau ale altui cuvânt sinonim, în germană.

Cu sensibilitatea  izvorâtă din durerea sa, rezonând la durerea altui om, Beethoven a descris, prin melodie, frumusetea unei nopti scăldate de clarul de lună, pentru cineva care nu putea vedea cu propriii săi ochi . Și cum dragostea nu poate lipsi din poveste, compoziția o va dedica unei contese de care era îndrăgostit: Giulietta Guicciardi.

Când iluziile deplasează granițele……

  • Posted on November 1, 2013 at 12:27

 

(sursa-wallpaperswala.com)

“Contactul cu o altă lume nu e o realitate imaginară. E suficient ca în momentul acela să te afli la locul potrivit. Aceasta se poate întâmpla atât oamenilor cât și animalelor. Granițele nu sunt fixe, putându-se ajunge, uneori, la o întrepătrundere imaginară. Am văzut cum i s-a întâmplat acest lucru unui corb, vecinul meu. Deși nu i-am făcut niciodată vreun rău, stă întotdeauna, din principiu, în vârful copacilor, zboară la înălțimi mari și se ferește de oameni. Lumea lui începe acolo unde abia poate ajunge slaba mea privire. Într-o dimineață mă îndreptam spre gară prin ceața neobișnuit de deasă ce învăluise ținutul. Deodată, la înălțimea ochilor mei. apărură două aripi negre. puternice și un cioc uriaș, totul țâșnind ca un fulger pe lângă mine, însoțit de un țipăt de groază cum nu mi-aș dori să mai aud vreodată. Țipătul m-a urmărit toată dimineața. Mi-a venit chiar să mă uit în oglindă, fiindcă mi-am pus întrebarea firească: oare era atît de înspăimântătoare fața mea? 

În cele din urmă am înțeles. Datorită ceței, granița dintre lumile noastre se deplasase. Corbul care își închipuia că zboară la înălțimea sa obișnuită, a zărit deodată ceva incredibil, ceva ce contravenea tuturor legilor naturii cunoscute de el: un om zburând prin văzduh, cel mai absurd fenomen pe care un corb și-l putea imagina: un om care zboară.

Acum, când mă privește de la înălțimea imperiului său, emite un croncănit slab și eu deslușesc în el deruta unui spirit al cărui univers s-a clătinat. Nu mai este și nu va mai fi niciodată aidoma celorlalți corbi.”

Loren Eisely – Pauwels