You are currently browsing all posts tagged with 'adevar'.
Displaying 1 - 4 of 4 entries.

Robotul

  • Posted on October 9, 2015 at 12:28

566x800_3956_Introversion_2d_robot_birds_sea_introversion_introspection_fantasy_picture_image_digital_art

(pictură – Matt Dixon)

“Stând aplecat pe carte

Neadormit, lua-n răspăr

A sale-nvățături deșarte,

Doar o găsi vrun adevăr. “

Alexandru Vlahuţă

Era un robot. Un robot, dar un atlet. Un atlet al rutinei şi încă unul de top. Funcţiona într-o zonă de confort sporită, asupra căreia avea ceea ce se numeşte o iluzie, pe care el, însă, o considera control. Vedeai asta din modul în care reacţiona de fiecare dată când era sustras din conformismul său şi, forţat de împrejurări, reacţiona la ceva inedit comodităţii sale. Devenea atunci, brusc, autarhic, ca o păpuşă împiedicată în propriile sale iţe, moşcotind, ca şi cum l-ar fi luat vântul în răspăr.

În rest, era ceea ce se numea un om sigur pe sine, ce nu-şi cumpănea fiecare vorbă nu ştia ce în seamnă răbdarea, iar când, din întâmplare, medita la ceva, concluziile sale erau mereu fraze, devenite  fără ştirea sa, stereotipuri: „ Comunicarea e importantă! Comunică!”. Uşor recognoscibile de iniţiaţi, episoadele acestea erau, oarecum, previzibile. La urma urmei, de fiecare dată când vine aceeaşi succesiune de condiţii, nu poţi ajunge decât la o banalizare searbădă, prin repetiţii devenite instinct, oricât ar fi ele de privegheate sau îmboldite.  Doar noilor veniţi le apărea ca fiind strălucitor, mai ales atunci când în lumina difuză a ineditului, apărea ca de după o cortină şi spulbera monocord, inagresiv, plictisul cu câte o replică neaşteptată din Sartre:”Cred pentru că este absurd! Absurd!Absurd!”. Absurdul însă îl înghiţea. Deşi băltea într-o automulţumire glabră de „moralist neşovăitor”, cum i-ar fi spus Ierunca, era nefericit.  

Se putea bănui, la o analiză mai atentă că, pe un palier subconştient, atunci când omul trebuie să aleagă între emoţii adânc înrădăcinate şi logică, va alege emoţiile. La urma urmei, ele mereu sunt  învingătoare prin definiţie. Instinctualul, ca o multpreadelăsare umană, lasă rar o raţiune coerentă, închegată, consecventă şi temeinică să vorbească. Poate pentru că asta înseamnă efort, poate pentru că omul nu mai e o trestie gânditoare, ci doar o specie care înghite pe nemestecate, calupuri întregi de „dezvoltare personală”, ajungând, fără să ştie, să alimenteze un întuneric  flămând şi greoi cu propriile fantasme şi bătăi de cord.

Contemplativii îi aminteau cumva de precarităţile lui funcţionale probabil şi, de aceea, cu deferenţă, etala un surârs lipsit de incertitudini şi exclama extatic:„alt visător!”. Şi suprapreciativ, cu o condescendenţă dulceagă, ca şi cum ar fi avut în faţa ochilor, daţi peste cap rapid, o fiinţă oprimată şi lipsită  de putere,  continua să zâmbească. Ca un artificiu ostentativ al milei sale. Ca un văl pictat ce surghiunea toate zborurile. Ca un rău nepurgat devenit gardian. Pentru un robot radios, anatomia surâsului său era tristă.

Ca o poezie smucită, lipsită de duh .

Când duhul vieţuieşte în spini

  • Posted on October 13, 2010 at 13:02

“Impulsul poate fi amânat, dar întotdeauna trebuie exercitat la maxim.”

Ţi-ai  pierdut capul intr-un  alt raid,  inopinat dar fărâmiţător, ca de obicei şi ai început să îţi cauţi iar măştile, cu aceleaşi angoase veştejite .

Fără să ţii cont că, până la ele, mai întâi se reflectă în lustrul unui brocart sângeriu de petale, veracitatea. Cu toţi  ghimpii ei plini de sevă , ca nişte ţurţuri picurători de viaţă.

Ca o garanţie că,  sub fojgăiala furioasă a neliniştilor,  duhul nu ştie ce e aceea înfiorarea şovăielnică.

Doar mersul înainte.


Când toamnele vin, genezele înmuguresc

  • Posted on September 15, 2010 at 10:00

Unele adevăruri imuabile au căderi angulare, cu răsuciri ce răpesc inimii, clarviziunea indispensabilă unor momente cheie. Poate că de aceea, într-o primă etapă, zvâcnetul pavlovist-dureros aduce a reacţii arhaice, de sălbăticiune hăituită. Numai percepţia antrenată cu înlănţuiri de raţionamente, îmblânzitoare de asperităţi, le converteşte parcă, în fâlfâiri de aripi. Plăcut mângâietoare şi arborescent, ele dospesc emoţii afânate.

Cu trăirile acestea se umple efectivul atunci când te aştepţi mai puţin, purtând cu ele incluziuni de rânduială spornică. De parcă, într-un haos ordonat, se structurează alte primitivităţi, generatoare de lumi noi, reîntregite doar de arhaismul din primele vise.

Visele acelea, purtătoare de inocenţă forjată în creuzet de vulcani. În care magmele nu dorm, ci pregătesc revărsări aducătoare de sorociri.

Poate că de aceea negările şi reflecţiile nu îşi mai au rostul acum. Ci doar acţiunea.

Şi de ce nu, reacţiunea…….

Ai grijă mereu ca să nu devii lumina fără de lumină!

  • Posted on September 14, 2010 at 13:37


Micul prinţ se întoarse la puiul de vulpe.

“Adio!”, îi zise el…

” Adio!”, îi răspunse puiul de vulpe. Iată secretul meu. Nimic mai simplu: nu vezi bine decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă în miezul lucrurilor”.

” Ochii nu pot să pătrundă în miezul lucrurilor”, repetă micul prinţ, ca să nu uite.

” Timpul pe care l-ai pierdut cu roza ta a făcut-o atât de preţioasă”.

“Timpul pe care l-am pierdut cu roza mea…”, zise micul prinţ, spre a nu uita.

” Oamenii au pierdut acest adevăr”, zise puiul de vulpe. ” Tu însă caută să nu îl uiţi. Căci tu devii răspunzător de-a pururi de soarta celor pe care îi îmblânzeşti. Tu eşti răspunzător pentru soarta rozei tale…”

” Eu sunt răspunzător pentru soarta rozei mele…, repetă micul prinţ spre a nu uita…..

Antoine de Saint Exupery