You are currently browsing all posts tagged with 'Alexandru Vlahuta'.
Displaying 1 - 2 of 2 entries.

Robotul

  • Posted on October 9, 2015 at 12:28

566x800_3956_Introversion_2d_robot_birds_sea_introversion_introspection_fantasy_picture_image_digital_art

(pictură – Matt Dixon)

“Stând aplecat pe carte

Neadormit, lua-n răspăr

A sale-nvățături deșarte,

Doar o găsi vrun adevăr. “

Alexandru Vlahuţă

Era un robot. Un robot, dar un atlet. Un atlet al rutinei şi încă unul de top. Funcţiona într-o zonă de confort sporită, asupra căreia avea ceea ce se numeşte o iluzie, pe care el, însă, o considera control. Vedeai asta din modul în care reacţiona de fiecare dată când era sustras din conformismul său şi, forţat de împrejurări, reacţiona la ceva inedit comodităţii sale. Devenea atunci, brusc, autarhic, ca o păpuşă împiedicată în propriile sale iţe, moşcotind, ca şi cum l-ar fi luat vântul în răspăr.

În rest, era ceea ce se numea un om sigur pe sine, ce nu-şi cumpănea fiecare vorbă nu ştia ce în seamnă răbdarea, iar când, din întâmplare, medita la ceva, concluziile sale erau mereu fraze, devenite  fără ştirea sa, stereotipuri: „ Comunicarea e importantă! Comunică!”. Uşor recognoscibile de iniţiaţi, episoadele acestea erau, oarecum, previzibile. La urma urmei, de fiecare dată când vine aceeaşi succesiune de condiţii, nu poţi ajunge decât la o banalizare searbădă, prin repetiţii devenite instinct, oricât ar fi ele de privegheate sau îmboldite.  Doar noilor veniţi le apărea ca fiind strălucitor, mai ales atunci când în lumina difuză a ineditului, apărea ca de după o cortină şi spulbera monocord, inagresiv, plictisul cu câte o replică neaşteptată din Sartre:”Cred pentru că este absurd! Absurd!Absurd!”. Absurdul însă îl înghiţea. Deşi băltea într-o automulţumire glabră de „moralist neşovăitor”, cum i-ar fi spus Ierunca, era nefericit.  

Se putea bănui, la o analiză mai atentă că, pe un palier subconştient, atunci când omul trebuie să aleagă între emoţii adânc înrădăcinate şi logică, va alege emoţiile. La urma urmei, ele mereu sunt  învingătoare prin definiţie. Instinctualul, ca o multpreadelăsare umană, lasă rar o raţiune coerentă, închegată, consecventă şi temeinică să vorbească. Poate pentru că asta înseamnă efort, poate pentru că omul nu mai e o trestie gânditoare, ci doar o specie care înghite pe nemestecate, calupuri întregi de „dezvoltare personală”, ajungând, fără să ştie, să alimenteze un întuneric  flămând şi greoi cu propriile fantasme şi bătăi de cord.

Contemplativii îi aminteau cumva de precarităţile lui funcţionale probabil şi, de aceea, cu deferenţă, etala un surârs lipsit de incertitudini şi exclama extatic:„alt visător!”. Şi suprapreciativ, cu o condescendenţă dulceagă, ca şi cum ar fi avut în faţa ochilor, daţi peste cap rapid, o fiinţă oprimată şi lipsită  de putere,  continua să zâmbească. Ca un artificiu ostentativ al milei sale. Ca un văl pictat ce surghiunea toate zborurile. Ca un rău nepurgat devenit gardian. Pentru un robot radios, anatomia surâsului său era tristă.

Ca o poezie smucită, lipsită de duh .

Scrisoare adresată de Alexandru Vlahuţă fiicei sale, Margareta

  • Posted on September 14, 2010 at 14:17

Să trăieşti Mimilica dragă, şi să fii bună, să fii bună pentru ca să poţi fi fericită. Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu.


Nu, pentru că, mai întâi cei răi nu pot fi iubiţi şi-al doilea, … al doilea … de! norocul şi celelalte “pere mălăieţe”, care se aseamănă cu el, vin de-afară, de la oameni, de la împrejurări, asupra cărora n-ai nici o stăpânire şi nici o putere, pe când fericirea….

…adevărata fericire în tine răsare şi-n tine înfloreşte şi leagă rod, când ţi-ai pregătit sufletul pentru ea.

Şi pregătirea este o operă de artă de fiecare clipă, – când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce-ai înşirat şi iar trebuie să o iei de la început. De aceea şi vezi aşa de puţini oameni fericiţi…Atâţi câţi merită…

A, dacă nu ne-am iubi pe noi aşa fără de măsură, dacâ n-am face atata caz de persoana noastră şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit sau ne-am surprins asupra unei răutăţi ori asupra unei fapte urâte, dacă, în sfârşit ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire (lesne-i de zis!),

am ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastra făptură.

Se stie că durerea e un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătura şi din durerile altora.

Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce să vrei. Şi văd c-ai început să ştii asta. Doamne, ce bine-mi pare c-ai început să te observi, să-ti faci singură mustrări şi să-ţi cauţi singură drumul cel adevărat!

Aşa, Mimilica dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei sau al minciunii.

Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fa-te neînsemnată de câte ori deşertăciunea te îndeamnă să strigi: “Uitaţi-vă la mine!”

Dar mai ales, aş vrea să scriu de-a dreptul în sufletul tău aceasta: Să nu faci nici o faptă, a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti.

Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulţumire mai deplină, ca o constiinşă curată.

Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi de 50 de ani ai s-o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu s-o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi. Te îmbraţişează cu drag,

Alexandru Vlahuţă,

Cand ai împlinit şaptesprezece ani