You are currently browsing all posts tagged with 'fiinta'.
Displaying 1 - 2 of 2 entries.

Robotul

  • Posted on October 9, 2015 at 12:28

566x800_3956_Introversion_2d_robot_birds_sea_introversion_introspection_fantasy_picture_image_digital_art

(pictură – Matt Dixon)

“Stând aplecat pe carte

Neadormit, lua-n răspăr

A sale-nvățături deșarte,

Doar o găsi vrun adevăr. “

Alexandru Vlahuţă

Era un robot. Un robot, dar un atlet. Un atlet al rutinei şi încă unul de top. Funcţiona într-o zonă de confort sporită, asupra căreia avea ceea ce se numeşte o iluzie, pe care el, însă, o considera control. Vedeai asta din modul în care reacţiona de fiecare dată când era sustras din conformismul său şi, forţat de împrejurări, reacţiona la ceva inedit comodităţii sale. Devenea atunci, brusc, autarhic, ca o păpuşă împiedicată în propriile sale iţe, moşcotind, ca şi cum l-ar fi luat vântul în răspăr.

În rest, era ceea ce se numea un om sigur pe sine, ce nu-şi cumpănea fiecare vorbă nu ştia ce în seamnă răbdarea, iar când, din întâmplare, medita la ceva, concluziile sale erau mereu fraze, devenite  fără ştirea sa, stereotipuri: „ Comunicarea e importantă! Comunică!”. Uşor recognoscibile de iniţiaţi, episoadele acestea erau, oarecum, previzibile. La urma urmei, de fiecare dată când vine aceeaşi succesiune de condiţii, nu poţi ajunge decât la o banalizare searbădă, prin repetiţii devenite instinct, oricât ar fi ele de privegheate sau îmboldite.  Doar noilor veniţi le apărea ca fiind strălucitor, mai ales atunci când în lumina difuză a ineditului, apărea ca de după o cortină şi spulbera monocord, inagresiv, plictisul cu câte o replică neaşteptată din Sartre:”Cred pentru că este absurd! Absurd!Absurd!”. Absurdul însă îl înghiţea. Deşi băltea într-o automulţumire glabră de „moralist neşovăitor”, cum i-ar fi spus Ierunca, era nefericit.  

Se putea bănui, la o analiză mai atentă că, pe un palier subconştient, atunci când omul trebuie să aleagă între emoţii adânc înrădăcinate şi logică, va alege emoţiile. La urma urmei, ele mereu sunt  învingătoare prin definiţie. Instinctualul, ca o multpreadelăsare umană, lasă rar o raţiune coerentă, închegată, consecventă şi temeinică să vorbească. Poate pentru că asta înseamnă efort, poate pentru că omul nu mai e o trestie gânditoare, ci doar o specie care înghite pe nemestecate, calupuri întregi de „dezvoltare personală”, ajungând, fără să ştie, să alimenteze un întuneric  flămând şi greoi cu propriile fantasme şi bătăi de cord.

Contemplativii îi aminteau cumva de precarităţile lui funcţionale probabil şi, de aceea, cu deferenţă, etala un surârs lipsit de incertitudini şi exclama extatic:„alt visător!”. Şi suprapreciativ, cu o condescendenţă dulceagă, ca şi cum ar fi avut în faţa ochilor, daţi peste cap rapid, o fiinţă oprimată şi lipsită  de putere,  continua să zâmbească. Ca un artificiu ostentativ al milei sale. Ca un văl pictat ce surghiunea toate zborurile. Ca un rău nepurgat devenit gardian. Pentru un robot radios, anatomia surâsului său era tristă.

Ca o poezie smucită, lipsită de duh .

Ploi

  • Posted on September 14, 2010 at 13:05

” Şi scenariile se reciclează, nu-i aşa?”

Sunt cuvinte ce te ţin captiv într-un mod în care ajungi să guşti din acele credinţe second hand care te pot determina  să te retragi dispoporţionat, într-un bârlog, fie el şi temporar, al sinelui năucit de atâţia stimuli .

” Cu gândul , tu deschizi porţi ce închid orice drum înspre tine!”- îmi spui uneori, cu resemnarea celui pentru care, constatările vin prea devreme pentru a putea disciplina cursul firii.

” Ştiu, lumina dă saturaţie maximă, la ore indecente!” ” Ce ar fi să domesticeşti himerele acestea şi să te trezeşti şi tu la realitate, atâta timp cât insişti să mă îmbăt cu amăgiri sfielnice şi să consider orice sforăială bombastică drept plasma germinativă pentru un viitor probabil, sacru în volatilul său? Până şi excesele pot avea conotaţii absurde!”

“Şi asta înseamnă că vei reveni pe căile bătătorite?”

“Nu! Înseamnă doar că eu am pasiuni de nişă! Şi că, uneori, jocul cu metafore de stică se dovedeşte a fi pythian, disciplina ce sufocă efemeridele din start, făcând ca lacrimile ce muscă din carnea obrazului, să îşi poarte cu graţie laurii……la final!”

” Cândva iubeai pârghiile!”

” Da! atunci când voiam să mişc lumea! Cea care palpită, cea veche, cea arţăgoasă, cea melancolică, precum un apus incandescent care refuză să plece. Acum însă, nu vreau decât să clădesc o lume nouă!  Aceea în care, fiecare ascunzătoare este mereu evidentă, în care atenţiile preferenţiale nu elimină posibilităţile latente, ci le devoalează subtil în funcţie de moment, de şansă, de final.

Finalul acela, ca o reacţie umorală a cerului ce plânge purificând zările….ştii?”

“Mda! Toată fiinţa, până la urmă, tot în pământ apune…..”

“Probabil că da! Numai aşa, grăunţele ajung să îşi deteste status quoul!

Doar aşa cred,  că paludismul acesta capătă acum sens!”

Şi ploile încă mai plâng râzând şi râd plângând…..