You are currently browsing all posts tagged with 'foc'.
Displaying 1 - 3 of 3 entries.

Muşatinul

  • Posted on October 8, 2015 at 13:49

inceput de drum

 

Motto:” O scânteiere crudă umplu râpa, tunetul  zgudui munţii.”

Mihail Sadoveanu

 I se spunea Muşatinul. Poate pentru că, precum oţelul călit în foc, rămăsese singurul care spune că, nefiind întotdeauna egal cu trecutul, viitorul poate fi mai măreţ decât acesta. Lipsit de dependenţa şerbului de pe feudă de stăpân, dar neconsiderându-se buricul pământului atunci când era printre oameni, Muşatinul se dovedea a fi, pe zi ce trece, un solitar. Ţistuia reproşurile prietenilor ce îi aminteau absenţele devenite mult prea dese în ultima vreme,imperturbabil, învălătucind dignitarul cu o cumpănire în răspunsuri care încălzeau vorbele scurte şi glaciale caracteristice lui.

Muşatinul era însă iubit. Pentru  că destructura rapid falsităţile, pentru că destesta vizibil grobianismul lipsei de discernământ şi ignoranţa gregară. Nici  imitaţia superficială, excitaţiile nervoase şi hihăiturile indecente nu îi erau pe plac. Fără a se arunca în incongruenţe agresive, arunca în derizoriu toate acestea printr-un comportament însufleţitor dar rece, ce exercita o înrâurire imensă şi stârnea o admiraţie sinceră. Până şi cei mai aprigi detractori erau nevoiţi să constate că apunea vâjâind scurt orice era toxic în faţa omului cu glas de zimbru paşnic.

Din când în când, o ciudă amară îi sfârteca sufletul atunci când dezgheţul mult aşteptat, încuietor de ostilităţi ce vârtejeau conforturi sufleteşti întârzia să apară.  Deveneau vizibile atunci, îţindu-se în gesturi uşchite, precipitate,  o nerăbdare insolită cu o extravaganţă proprie ce devoala, surprinzător, un caracter pătimaş, de tinereţe fistichie cu esenţe de verde crud. Abia atunci înţelegeai de ce, sub geana posomorâtă a amurgului ce înălţa ziduri râpoase, el prindea viaţă. Îndepărta mereu disonaţele aspre şi aducea liniştea şi pacea.

Căci Muşatinul însuşi, după ce era tunet scurt şi rar, era dragoste.

Şi lumină.

La margine de iarnă….

  • Posted on November 18, 2013 at 16:09

 

Iernile rurale ale copilăriei tale întotdeauna erau dalbe. Întinderi nesfârșite în care albul se lăfăia într-o splendoare a luminii ce cuprindea  frivol și scări și ferestre și acoperișuri, astfel încât diminețile deveneau totuna cu serile lungi. Nopțile însă, în timp ce alunecai spre somn și focul devora totul în temnița lui, într-un soi de andante grațios, scânteile îngânau într-un alt tempo, viscolul turbat de afară. Ca într-un cocon învelită, casa lăsa să se audă doar trosnetul lemnului mistuit în sobă ce îți învăța sufletul să doinească.  Și de îndrăzneai, sub uitătura blândă a sfinților din icoană, să privești afară, din vârful podului,  doar stelele împietrite îți aminteau că mai există un cer deasupra.

Satul părea uitat în colțul său de lume….

*

*           *

De la înălțimile la care te urca arhitectura  de serie în care cenușiul  deșănțat se dizolva în orașe, viscolul se cadra, precum un intermezzo plin de forță, dincolo de fereastra dormitorului, aranjând brutal, pe acoperisuri,  zăpezile tot mai spornice de la o zi la alta. Și chiar dacă, la un moment dat, se pornea un allegro ce se izbea,  plin de furie în beton și în  ferestrele împietrite, ei i se părea că lipsește ceva, pe care îl regăsea doar seara, când, pe zăpada bătătorită de roțile mașinilor, îndraznea să patineze la lumina lunii.

Orașul părea un monolit lipsit de suflet.

*

*          *

Abia peste ani, avea să înțeleagă  că piesa lipsă, era ceea ce descoperise, cândva, poetul……

Aceea veșnicie care se născuse la sat….

 

Libertate cu înzestrări de Pandoră

  • Posted on September 4, 2010 at 12:46

Motto:

” Dacă faceţi o alegere greşită, libertatea poate fi o condamnare.”

Când inflaţiile mentale se transformă într-o pâclă deasă care acoperă mersul înainte, opririle capătă sens. Mările interioare se răzvrătesc doar într-o imobilizare acceptată, transformându-se într-un tumult al generării şi fabricării de tehnici noi.

Străfulgerări năuce, purtând în ele parcă începuturile lumii,  îţi spun atunci că, întotdeauna, mintea caută ceea ce este uşor şi că ceea ce este uşor, duce la exploatare. A ta. Fără a şti de către cine. De ce, până unde, până când.

Subit, te întrebi de ce acele două lame tăioase suprapuse, cu mânere inelare şi şuruburi în mijloc, care ţi-au fost mereu la îndemână, devin halebardă.

O halebardă,  precum focul zeiesc furat din Olimp, purtând în cârligele ei, vicleniile libertăţii.