You are currently browsing all posts tagged with 'iarna'.
Displaying 1 - 4 of 4 entries.

În crugul luminii

  • Posted on February 11, 2017 at 12:32

dimineata de februarie                                                                                                                                                                      foto: 10. februarie.2017

“Iar ai uitat să te rogi!”

tu, inimă

îmi spui

din îndărăt de neguri absconse de dojană

și mări interioare vuiră brusc zălude

chemând un țărm cu soare

și scoici frământătoare

de universuri calde,

plăpânde,

rotitoare.

*

*         *

”Ce vezi nu este totul,

Ce spui, înrourată,

ploaie suficientă sămânței tot nu-i este

îngheț fără văpaie

nu-i îndestulător.

Cu zgrunțuri înăsprite de viscolul cel rece

e rostuită aicea,

prin timpul care trece,

o rugăciune absentă-

ca o făgăduială

a dimineții aspre

îmbujorând

un  mugure învârtoșat sub scoarță.

*

*          *

Lucească pe sub pleoape, a ochilor lumini.

Haiku- De Sfântul Dumitru

  • Posted on October 26, 2015 at 09:57

Gheorghe_Tattarescu_-_Sfantul_Dumitru-192x300

Pictură – Gheorghe Tăttărescu

Sunet de toacă

Încet, Sfântul Dumitru 

deschide iarna.

Haiku

  • Posted on December 19, 2014 at 13:54

scoica

Din cochilie

seară de iarnă 

ca o evadare.

La margine de iarnă….

  • Posted on November 18, 2013 at 16:09

 

Iernile rurale ale copilăriei tale întotdeauna erau dalbe. Întinderi nesfârșite în care albul se lăfăia într-o splendoare a luminii ce cuprindea  frivol și scări și ferestre și acoperișuri, astfel încât diminețile deveneau totuna cu serile lungi. Nopțile însă, în timp ce alunecai spre somn și focul devora totul în temnița lui, într-un soi de andante grațios, scânteile îngânau într-un alt tempo, viscolul turbat de afară. Ca într-un cocon învelită, casa lăsa să se audă doar trosnetul lemnului mistuit în sobă ce îți învăța sufletul să doinească.  Și de îndrăzneai, sub uitătura blândă a sfinților din icoană, să privești afară, din vârful podului,  doar stelele împietrite îți aminteau că mai există un cer deasupra.

Satul părea uitat în colțul său de lume….

*

*           *

De la înălțimile la care te urca arhitectura  de serie în care cenușiul  deșănțat se dizolva în orașe, viscolul se cadra, precum un intermezzo plin de forță, dincolo de fereastra dormitorului, aranjând brutal, pe acoperisuri,  zăpezile tot mai spornice de la o zi la alta. Și chiar dacă, la un moment dat, se pornea un allegro ce se izbea,  plin de furie în beton și în  ferestrele împietrite, ei i se părea că lipsește ceva, pe care îl regăsea doar seara, când, pe zăpada bătătorită de roțile mașinilor, îndraznea să patineze la lumina lunii.

Orașul părea un monolit lipsit de suflet.

*

*          *

Abia peste ani, avea să înțeleagă  că piesa lipsă, era ceea ce descoperise, cândva, poetul……

Aceea veșnicie care se născuse la sat….