You are currently browsing all posts tagged with 'izbânzi'.
Displaying 1 entry.

Seniorul

  • Posted on January 18, 2016 at 15:17

mielul si leul

(sursa. www.pinterest.com)

“Mă-mboldeai adesea-n vremuri să vreau slavă şi mărire!

Eu nu le voiam că-n mine nu-ncăpea decât iubire.”

V.V.Davila

Era decanul de vârstă al grupului.

De fiecare dată când nu mai avea valențe libere și numai putea forma compuși de adiție cum, ironic, descria el episoadele de lehamite autoprotectivă, Seniorul se retrăgea într-un soi de recluziune la care puțini oameni aveau acces și asta pentru că tăcerea era cheia care le deschidea ușa. Numai cei care ştiau să tacă adânc sau cei ce posedau suficiente intervale de elongaţie pentru întrebări erau primiţi atunci în preajma sa. Căci pentru senior, timpul avea scala cea mai de sus printre preţiozităţile sale.  Şi doar aceia care ce surghiuneau formalul şi plictisul, semănînd  alte întrebări înţelegeau şi acceptau pauzele acestea. Seniorul se hrănea cu ele, respira cu ele, adormea şi se trezea cu ele.

Poate că de aceea izbânzile sale înmugureau acolo unde alţii eşuau. Şi poate că de aceea discuţiile cu el păreau ceremonii în care totul avea un timbru patriarhal cumva şi, în acelaşi timp, învăluit de mereu verde şi proaspăta sa  prietenie, te simţeai, confrate cu Spiritul însuşi. Abia departe de el, înţelegeai că ascensiunile cer biruri în tremur neclar, nopţi nedormite, patimă şi doruri mistuitoare ce te îndepărtau de comodităţile tihnite, purtându-te ca în transă  înspre tărâmuri noi, cu emoţii ranforsate şi aşteptări nedumerite.

              Într-un târziu, în raidurile inopinate înspre amintirea sa, multe au căpătat alte înţelesuri. Ca şi cum, dincolo de moarte, absenţa sa era factorul generator de echilibrul ce se dezvăluia, inevitabil, în preajma lui pe când trăia. Înţelegeai atunci de ce  unele din răspunsurile sale păreau anacronice, incompatibile cu îndrăzneala tinereţii tale şi te dumireai, într-un final,  că  întrebările erau, de fapt, puse greşit de tine. De aceea, la vârsta la care vuietele minţii treceau pe odihnă, multe din acţiunile sale nu mai păreau atât de tainice.

 Şi, atunci, opreai timpul, obligâ. ndu-l să restituie ceea ce ambiţiile vrăjiseră. De aceea avea cerul bucuria plinătăţii lui când puhoaie de stele se revărsau peste boltă, de aceea aerul părea mai curat odată ce îngheţau toate, de aceea cântecul guguştiucilor avea alt farmec în dimineţile blânde, iar formele neargăsite îşi expuneau candoarea şi neverosimila măreţie în linişte.

În simplitate, viaţa era dragoste şi dragostea viaţă