You are currently browsing all posts tagged with 'lirica'.
Displaying 1 - 2 of 2 entries.

Mihai Eminescu- Doina

  • Posted on January 15, 2014 at 20:56

De la Nistru pân’ la Tissa 
Tot Românul plânsu-mi-s’a, 
Cã nu mai poate strãbate 
De-atâta strãinãtate. 
Din Hotin si pân’ la Mare 
Vin Muscalii de-a cãlare, 
De la Mare la Hotin 
Mereu calea ne-o atin; 
Din Boian la Vatra-Dornii 
Au umplut omida cornii, 
Si strãinul te tot paste 
De nu te mai poti cunoaste. 
Sus la munte, jos pe vale 
Si-au fãcut dusmanii cale, 
Din Sãtmar pânã ‘n Sãcele 
Numai vaduri ca acele. 
Vai de biet Român sãracul! 
Indãrãt tot dã ca racul, 
Nici îi merge, nici se’ndeamnã, 
Nici îi este toamna, toamnã, 
Nici e vara vara lui, 
Si-i strãin în tara lui. 
De la Turnu ‘n Dorohoi 
Curg dusmanii în puhoi 
Si s’aseazã pe la noi; 
Toate cântecele pier, 
Sboara paserile toate 
De neagra strãinãtate; 
Numai umbra spinului 
La usa crestinului. 
Isi desbracã tara sânul, 
Codrul – frate cu Românul – 
De secure se tot pleacã 
Si isvoarele îi seacã – 
Sãrac în tarã sãracã! 
Cine-au îndrãgit strãinii, 
Mânca-i’ar inima câinii, 
Mânca-i’ar casa pustia, 
Si neamul nemernicia! 

Stefane Mãria Ta, 
Tu la Putna nu mai sta, 
Las’ Arhimandritului 
Toatã grija schitului, 
Lasã grija Sfintilor 
In seama pãrintilor, 
Clopotele sã le tragã 
Ziua’ntreagã, noaptea’ntreagã, 
Doar s’a ‘ndura Dumnezeu, 
Ca sã ‘ti mântui neamul tãu! 

Tu te ‘naltã din mormânt, 

Sã te-aud din corn sunând 
Si Moldova adunând. 
De-i suna din corn odatã, 
Ai s’aduni Moldova toatã, 
De-i suna de douã ori, 
Iti vin codrii ‘n ajutor, 
Toti dusmanii or sã piarã 
Din hotarã în hotarã – 

Indrãgi-i’ar ciorile 
Si spânzurãtorile! 

Cântecul focului-Lucian Blaga

  • Posted on January 13, 2014 at 22:34

 

(Night Walker’s creation)

“În fabula verde şi caldă-a naturii
tu crengi ai, iubito, nu braţe,
şi muguri îmbii, cu mlădiţele prinzi.
Descinzi dintr-un basm vegetal, al răsurii ?
Ia seamă să nu te aprinzi
cum se-ntâmplă adesea cu lemnul pădurii.
În chipuri atâtea, flacăra-ntâmpină pasul 
oricărei făpturi pământene,
şi drumul i-aţine şi ceasul.

Îmi spui:
“Nimic nu s-aprinde, şi nimeni, de-o rază de lună”.
Şi-n galeş surâs înfloreşti mulţumită, crezând
că sorţii îi stai împotrivă, oricând,
c-o şăgalnică vorbă.
Îngădui răspuns înălţat peste timp, peste loc?
Fapte, o, câte-aş putea înşira,
ciudate-ntâmplări risipite prin cronici,
mărturii de legendă, ce-arată
că sunt cu putinţă şi un asemenea foc,
şi asemenea arderi.

Ia totul scânteie din toate. Tâmplă s-aprinde
de tâmplă, şi piatră de piatră.
O stea nevăzută ia foc în cădere, din gerul
văzduhului. Arde-n armură, sub zea, cavalerul,
femeie învinsă, minune fără veşminte, strângând
lânga vatră,
Şi-aprind licuricii, ei însişi, din dragoste rugul.
Iubirea ţâsneşte din ţărână şi face pământului aură
s-ajungă-n tării, s-acopere crugul.

Rareori numai, sfârşitul nu e cenuşă.
Cât e întinsul şi-naltul luminii,
Dumnezeu singur arde suav câteodată prin tufe
fără de-a mistui. El cruţă şi mângâie spinii.
Altfel noi ardem, iubito. Altfel ne este ardoarea.
Cât e întinsul, cât e înaltul,
noi ardem şi nu ne iertam,
noi ardem, ah, cu cruzime-n văpăi
mistuindu-ne unul pe altul.”