You are currently browsing all posts tagged with 'Lucian Blaga'.
Displaying 1 - 4 of 4 entries.

Cântecul focului-Lucian Blaga

  • Posted on January 13, 2014 at 22:34

 

(Night Walker’s creation)

“În fabula verde şi caldă-a naturii
tu crengi ai, iubito, nu braţe,
şi muguri îmbii, cu mlădiţele prinzi.
Descinzi dintr-un basm vegetal, al răsurii ?
Ia seamă să nu te aprinzi
cum se-ntâmplă adesea cu lemnul pădurii.
În chipuri atâtea, flacăra-ntâmpină pasul 
oricărei făpturi pământene,
şi drumul i-aţine şi ceasul.

Îmi spui:
“Nimic nu s-aprinde, şi nimeni, de-o rază de lună”.
Şi-n galeş surâs înfloreşti mulţumită, crezând
că sorţii îi stai împotrivă, oricând,
c-o şăgalnică vorbă.
Îngădui răspuns înălţat peste timp, peste loc?
Fapte, o, câte-aş putea înşira,
ciudate-ntâmplări risipite prin cronici,
mărturii de legendă, ce-arată
că sunt cu putinţă şi un asemenea foc,
şi asemenea arderi.

Ia totul scânteie din toate. Tâmplă s-aprinde
de tâmplă, şi piatră de piatră.
O stea nevăzută ia foc în cădere, din gerul
văzduhului. Arde-n armură, sub zea, cavalerul,
femeie învinsă, minune fără veşminte, strângând
lânga vatră,
Şi-aprind licuricii, ei însişi, din dragoste rugul.
Iubirea ţâsneşte din ţărână şi face pământului aură
s-ajungă-n tării, s-acopere crugul.

Rareori numai, sfârşitul nu e cenuşă.
Cât e întinsul şi-naltul luminii,
Dumnezeu singur arde suav câteodată prin tufe
fără de-a mistui. El cruţă şi mângâie spinii.
Altfel noi ardem, iubito. Altfel ne este ardoarea.
Cât e întinsul, cât e înaltul,
noi ardem şi nu ne iertam,
noi ardem, ah, cu cruzime-n văpăi
mistuindu-ne unul pe altul.”

La margine de iarnă….

  • Posted on November 18, 2013 at 16:09

 

Iernile rurale ale copilăriei tale întotdeauna erau dalbe. Întinderi nesfârșite în care albul se lăfăia într-o splendoare a luminii ce cuprindea  frivol și scări și ferestre și acoperișuri, astfel încât diminețile deveneau totuna cu serile lungi. Nopțile însă, în timp ce alunecai spre somn și focul devora totul în temnița lui, într-un soi de andante grațios, scânteile îngânau într-un alt tempo, viscolul turbat de afară. Ca într-un cocon învelită, casa lăsa să se audă doar trosnetul lemnului mistuit în sobă ce îți învăța sufletul să doinească.  Și de îndrăzneai, sub uitătura blândă a sfinților din icoană, să privești afară, din vârful podului,  doar stelele împietrite îți aminteau că mai există un cer deasupra.

Satul părea uitat în colțul său de lume….

*

*           *

De la înălțimile la care te urca arhitectura  de serie în care cenușiul  deșănțat se dizolva în orașe, viscolul se cadra, precum un intermezzo plin de forță, dincolo de fereastra dormitorului, aranjând brutal, pe acoperisuri,  zăpezile tot mai spornice de la o zi la alta. Și chiar dacă, la un moment dat, se pornea un allegro ce se izbea,  plin de furie în beton și în  ferestrele împietrite, ei i se părea că lipsește ceva, pe care îl regăsea doar seara, când, pe zăpada bătătorită de roțile mașinilor, îndraznea să patineze la lumina lunii.

Orașul părea un monolit lipsit de suflet.

*

*          *

Abia peste ani, avea să înțeleagă  că piesa lipsă, era ceea ce descoperise, cândva, poetul……

Aceea veșnicie care se născuse la sat….

 

” Eu nu mă căiesc c-am adunat în suflet şi noroi..”

  • Posted on September 14, 2010 at 12:49

“Detest conversaţiile reducţioniste, termenele contraproductive, mimetismul urban, credinţele tip second hand, teoriile cu iz sectar, clişeele insipide.”

Iubesc. Soarele. Blândeţea nopţii. Înţelepciunea. Jocul. Serpentinele interşanjabile ale dihotomiilor. Intimitatea bibliotecii. Mirosul lemnului crud. Domino-ul. Umanul suprarealist din ochii cainelui. Torsul pisicii. Ceţurile dimineţilor montane. Focul de tabără. Muşcătura sălbatică a cristalului din izvorul de munte. Verdele fraged al firului de iarba ce dezghioacă asfaltul.

Şi nufărul.

” nu ştii

că numa-n lacuri cu nămol în fund

cresc nuferi?”


Multum in parvum

  • Posted on August 31, 2010 at 19:47

 

” Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce-ar fi voit atât de mult să  plângă şi n-au putut.”

                                                                     Lucian Blaga

Îmi vorbeşti despre toamne. Despre rostul căderilor, despre ani pârguiţi, despre doruri adormite-n ţicneală, despre demenţa speranţei, despre renunţare cu inimi îndoite, despre zvârcoliri blajine, despre plecări inoportune…..

Dincolo de cuvinte, simt cum zgura înnăbuşă deja privirile tale. De-atâta durere, ochii sunt dreven în piatră…
 
Şi-n lacrimă, cerul pare că a pus toate răzăluirile…

Doar pare…