” Du-mă fericire in sus
şi izbeşte-mi tâmpla de stele.”
Nichita Stănescu
Hetairele sângelui muşcă cu sălbăticie din tine. Ca şi cum nu ţi-ai mai aparţine ci ai fi al lor, carnea ridică năvoadele de pe ruguri, lansându-le extatic spre înalturi unde, vrăjitoare neîmblânzite le împrăştie în sincope spre abisuri, lăsând suspendate între cer şi pământ despovărări sfidătoare. Doar privirile rămân să împărtăşească aceeaşi sete, conturate de focul suspensiilor, punitive parcă, pentru golul lăsat în Olimp.
Până la punctul în care moartea devine viaţă şi viaţa muşcă din nemurire.