You are currently browsing all posts tagged with 'pace'.
Displaying 1 - 5 of 5 entries.

Muşatinul

  • Posted on October 8, 2015 at 13:49

inceput de drum

 

Motto:” O scânteiere crudă umplu râpa, tunetul  zgudui munţii.”

Mihail Sadoveanu

 I se spunea Muşatinul. Poate pentru că, precum oţelul călit în foc, rămăsese singurul care spune că, nefiind întotdeauna egal cu trecutul, viitorul poate fi mai măreţ decât acesta. Lipsit de dependenţa şerbului de pe feudă de stăpân, dar neconsiderându-se buricul pământului atunci când era printre oameni, Muşatinul se dovedea a fi, pe zi ce trece, un solitar. Ţistuia reproşurile prietenilor ce îi aminteau absenţele devenite mult prea dese în ultima vreme,imperturbabil, învălătucind dignitarul cu o cumpănire în răspunsuri care încălzeau vorbele scurte şi glaciale caracteristice lui.

Muşatinul era însă iubit. Pentru  că destructura rapid falsităţile, pentru că destesta vizibil grobianismul lipsei de discernământ şi ignoranţa gregară. Nici  imitaţia superficială, excitaţiile nervoase şi hihăiturile indecente nu îi erau pe plac. Fără a se arunca în incongruenţe agresive, arunca în derizoriu toate acestea printr-un comportament însufleţitor dar rece, ce exercita o înrâurire imensă şi stârnea o admiraţie sinceră. Până şi cei mai aprigi detractori erau nevoiţi să constate că apunea vâjâind scurt orice era toxic în faţa omului cu glas de zimbru paşnic.

Din când în când, o ciudă amară îi sfârteca sufletul atunci când dezgheţul mult aşteptat, încuietor de ostilităţi ce vârtejeau conforturi sufleteşti întârzia să apară.  Deveneau vizibile atunci, îţindu-se în gesturi uşchite, precipitate,  o nerăbdare insolită cu o extravaganţă proprie ce devoala, surprinzător, un caracter pătimaş, de tinereţe fistichie cu esenţe de verde crud. Abia atunci înţelegeai de ce, sub geana posomorâtă a amurgului ce înălţa ziduri râpoase, el prindea viaţă. Îndepărta mereu disonaţele aspre şi aducea liniştea şi pacea.

Căci Muşatinul însuşi, după ce era tunet scurt şi rar, era dragoste.

Şi lumină.

Când pacea e cel mai bun dresor

  • Posted on January 11, 2014 at 11:31

 

“Aphrodite” – Briton Riviere

La naștere, ursitoarele îi hărăziseră încredere în sine și dispreț pentru pericole. Nu îi dăduseră și inconștiență, dar îi scrijeliseră adânc în instincte  ideea că obstacolul este doar o nălucă și gustul victoriei i-l făcuseră totuna cu sângele. Respira stretegie, gusta imprevizibilul cu lejeritate,  adulmeca mereu capcanele, evitându-le cu disprețul jocului dublat de  siguranța bumerangului. Și multă vreme sălbăticia o însoțise peste tot, ca o umbră fecundă de reflexe înăscute mereu surprinzătoare pentru alții și naturale pentru ea. Ajunsese să închidă fără eforturi vizibile gura leului, fără să știe că acesta îi prinsese inima într-un soi de sintonie cu mediul. Al lui, nu și acela în care trebuia să trăiască ea.

Poate că de aceea detesta ea dresorii și metodele lor. Ca și animalele pe care voiau să la manevreze după bunul plac, ei deveniseră sălbatici. Într-atât de primitivi încât i se păreau intolerabili. Și oricât încercau ei să limiteze prin modalități rafinate autenticitatea acestor fermități grosiere cu un lung șir de explicații așa zis raționale, inadmisibilul ce îl resimțea acut le banaliza și le acorda, în același timp,  o absurditate plină de zgârciuri și de nimicnicii .

*

*            *

Dar ea se uita înspre pace. Învățase, între timp, că  blândețea dresează cel mai bine sufletele sălbăticite. 

Dar și că, în ciuda aparențelor, pacea purta mereu promisiunea sălbăticiei.

Și asta pentru că natura întotdeauna s-a apărat de ordine, prin dezordine….

Haiku secund

  • Posted on September 14, 2010 at 14:38

Tunetul cheamă

furtuni dezlănţuite.

Pacea aşteaptă.

Primo

  • Posted on September 4, 2010 at 12:19

 

Mlădiţă de sol,

Farul despletind lumini.

Pacea voalată.

Puterea păcii

  • Posted on August 29, 2010 at 15:34

 

 

 
Atunci când trecutul se casează, orice clişeu moralizator e lipsit de acoperire. Doar pacea devine atunci intrinsecă şi imuabilă. Păcălind sagacitatea memoriei, frăgezindu-i inocenţa, aromatizându-i vivacitatea şi colmatând intim universul întreg, aducându-i acestuia centrul în inima ta. Ca şi cum toate apele se intorc spre izvoare, chemate de rărunchii de beznă ai începuturilor.
 
Căci vezi tu, deja  nu mai locuieşti într-o rană!