You are currently browsing all posts tagged with 'Paganini'.
Displaying 1 - 2 of 2 entries.

Vioara lui Paganini

  • Posted on November 3, 2013 at 14:14

Era odată un violonist atins de geniu pe nume Paganini. Unii spuneau despre el că era foarte ciudat, altii ca era un demon pe pământ. Notele magice pe care le scotea vioara sa erau dumnezeiești, și de aceea nimeni nu voia sa piarda sansa de a-i vedea spectacolele.

La una din seratele muzicale,  asistența aștepta cu nerăbdare începerea reprezentației. Când Paganini așeză vioara pe umăr și se auziră primele note, publicul intră în extaz deja. Sunetele păreau să aibă aripi și să zboare la atingerea încântătoare a degetelor sale. Deodată, se auzi ceva straniu. Una dintre corzile vioarei lui Paganini se rupse.

Dirijorul, orchestra, publicul înlemniseră, dar nu și Paganini. Uitându-se la partitură, continuă să scoată sunete frumoase dintr-o vioară cu probleme. Dirijorul și orchestra, exaltați, reluară bucata muzicală. Înainte ca publicul să se însenineze, un alt sunet perturbator le distrase atenția . Se rupsese o alta coardă a vioarei lui Paganini. Dirijorul se opri din nou. Orchestra la fel. 

Dar nu și Paganini ! Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, el continuă concertul, scoțînd sunete dintre cele mai imposibile. Dirijorul și orchestra, impresionați, se intoarseră la cantat. Dar, nefericirea se întamplă din nou ! O a treia coardă a vioarei lui Paganini se rupse. Dirijorul se blocă, orchestra se opri, respirația spectatorilor se tăie. 

Însă Paganini continuă. Scoase toate sunetele de la coarda unica ce rămase din vioara sa distrusă, ca și cum ar fi fost un contorsionist muzical. Nici o notă muzicală nu a fost uitată. Dirijorul se incurajă, orchestra se motivă, iar publicul trecu de la liniște la euforie, de la inerție la delir.

*

*           *

Paganini a atins gloria ! Numele său străbate timpul. Nu a fost un violonist prea popular și nici prea carismatic, dar este simbolul profesionistului, al sacrificului de sine, al depășirii propriilor limite, omul continuă sa mearga înainte, in ciuda imposibilului.

Cand veți fi descurajați, nu renuntați niciodată. Treziți-l pe Paganini care se află in voi și avansați pentru a învinge ! Victoria este arta de a continua. Când totul pare sa se prăbușească, dați-va șanse și mergeți mai departe. Niciodată nu vi se vor rupe în viață toate corzile. Însă dacă, din întamplare, veți fi în fundul prăpastiei, aceasta va fi șansa de a atinge cea mai bună coarda din univers: încrederea în voi înșivă !

din colțul liric

Paganini

  • Posted on September 4, 2010 at 09:38

” Ne numesc sălbatici, doar pentru că rânduielile noastre nu se potrivesc cu ale lor”, il cita pe Franklin, Paganini, de fiecare dată când susţinea că nu trebuie totul educat pavlovian în om. ” Spălare de creier! Turme de mic burghezi ce se visează aristrocraţi” , demenţă alegorică- tuna el sacadat, escaladând discuţiile în contradictoriu cu siguranţa celui care, luând pieptiş sevrajul experienţelor nou consfinţinde, ieşise din grotele unei alte erudiţii vulcanice. Rictusul său flegmatic părea a fi atunci fulger despărţitor de lumi urzicate de nelinişti domestice. Şi asta pentru că, în ciuda impresiei incipiente, confuze, pe care o lăsau mişcările sale, ele desăvârşeau ab initio, consistenţa spuselor sale. Paganini detesta cadenţa sâcâitoare a disciplinei autoimpuse şi a regulilor sociale, pe care el le numea emanaţii de meschinărie retardă. Le numea cu cinismul oamenilor profunzi, piese banale de pe un eşichier, ce pot fi mutate sau răsturnate cu o singură mişcare. Fulguraţii ale secundei. Căci, Paganini considera spontaneul ca fiind o explozie anticalofilă, generatoare de uimiri creative. Momentele generate astfel abraziv-biciuitor-muşcător pe care le zugrăvea cu atâta patos şi care, te duceau cu gândul la margini în mişcare, de început de lume. Paganini detesta confesiunile. Era de acord că trebuie să existe o estetică a spovedaniei. Se desolidariza rapid de umilinţe, considerând că amarul are o desuetitudine ordinară. De fapt, Paganini cred, nu suporta deconcentrările induse de situaţiile nărăvaşe pe care el le studia cu atâta interes suveran şi care, sculptau în sufletul uman, sinozităţi de cochilie, legate de raptusuri cu recurs la memorie. Tăcerile lui Paganini hrăneau insurgenţe. Sau se întreţineau prin ele. Sau erau totuna. Precum Uroborusul care îţi aminteşte ” precum în cer aşa şi pe pământ”. Se putea constata asta cu fiecare şarjare febrilă la încărcăturile emoţionale din preajma sa. Căci, în ciuda derutabilităţii sale şi a distanţării glaciale pe care o impunea ca pe o impunitate stranie, Paganini era însoţit de o linişte asurzitoare, precum o umbră decupată dintr-un caleidoscop în care, capriciile, aveau ultimul cuvânt. Doar aşa putea el să îţi spună în felul său, că orice alegere poate însemna moartea atâtor alte posibilităţi şi că le poţi încerca pe toate, până să alegi, în final, ceea ce este cu adevărat important în viaţa ta. Doar ce e însemnat…

Căci oricum, la final, nu vei mai fi acelaşi.