Îmi spui că mă cunoşti, de fiecare dată când îţi reamintesc că jocul rămâne o pârghie datorită careia plonjez uşor în sufletul tău. Fie cade o altă armură, fie reuşesc să creez o breşă subtilă, fie eşuez intempestiv- de cele mai multe ori, jocul oricum se perfecţionează.
Greşeşti însă mult raportându-mă la el. Agăţându-te de perdelele de fum, dacă vrei.
Fără a realiza însă că, enigmele, chiar şi acelea învolburate, odată dezlegate, nu mai au nici un farmec.
Şi nu există enigme infinite.