You are currently browsing all posts tagged with 'soare'.
Displaying 1 - 4 of 4 entries.

În crugul luminii

  • Posted on February 11, 2017 at 12:32

dimineata de februarie                                                                                                                                                                      foto: 10. februarie.2017

“Iar ai uitat să te rogi!”

tu, inimă

îmi spui

din îndărăt de neguri absconse de dojană

și mări interioare vuiră brusc zălude

chemând un țărm cu soare

și scoici frământătoare

de universuri calde,

plăpânde,

rotitoare.

*

*         *

”Ce vezi nu este totul,

Ce spui, înrourată,

ploaie suficientă sămânței tot nu-i este

îngheț fără văpaie

nu-i îndestulător.

Cu zgrunțuri înăsprite de viscolul cel rece

e rostuită aicea,

prin timpul care trece,

o rugăciune absentă-

ca o făgăduială

a dimineții aspre

îmbujorând

un  mugure învârtoșat sub scoarță.

*

*          *

Lucească pe sub pleoape, a ochilor lumini.

Haiku

  • Posted on March 14, 2016 at 14:29

toporasi 2

 

 

Dimineaţă searbădă.

În loc de soare, 

tămâioarele.

 

Note pe margine de paradox

  • Posted on November 2, 2013 at 16:06

Pe când îmi povesteai

de exuberanțe și jovialitate

reieșea cât de mult

ai ajuns

să îndrăgești zalele,

căci te eliberau.

Pe când suspinai

cu accente înăbușite

reieșea că nu te interesau

șarjele de venin abscons

cu care te adăpai,

lecuindu-te.

Pe când trezeai zidurile din somn

făceai  din lumină

un subiect prohibit

deschizând ferestrele.

Și ,când în anticameră de 

sentimente,

respirai o recrudescență de interes 

pentru soare

spinii purtători de himere de vară

temători,

cu un tremur

te suiau

unde valurile pulsează

în tâmplă,

unde  mările ning 

într-o sărbătoare păgână. 

Viu proslăvit deveneai tu

pe când

zburai din cer la pământ.

Vânătorul de umbre

  • Posted on September 14, 2010 at 13:03

Motto:

” Într-o lume de neguri/ trăieşte luminoasa umbră/

Mai întâi scăldată/ în ceţi atârne şi sure/

Însă încet, încet/razele mari a gândirii/

negurile albe pătrund

Şi formează un arc albastru.”

Eminescu

Vânătorul de umbre se mişca pe terenul minat al suspiciunilor cu lejeritatea celui care are antrenamentul cazon în sânge şi căile bătătorite forjate cu accesoriile indispensabile ale raţiunii pure.

În orice ocazie, vânătorul de umbre căuta acel disconfort identitar ce ar fi putut să disipeze la momentul oportun adversităţile scrântite, până la acel minimalism brut, care, ar fi satisfăcut necesităţile la modul arbitrar si vulgar.

Atunci când construia poduri ale minciunii, vânătorul de umbre dovedea un talent unic.  Se mira încă de fiecare dată  când, sarcasmele antiderapante ale umbrei le transformau intr-un decor carenţial  în care relaţiile erau deja epuizate şi epuizante.

Poseda însă o intuiţie ce îi permitea să escaladeze impedimentele la timp.  Mă întrebam uneori, cum de putea respira atmosfera vătuită, pe care însă o întreţinea cu un soi de pasivitate robotică şi  în care, rareori, ataca uneori, artificial, punctele de forţă ale ineditului cu care, spunea el, debloca situaţiile.

Uita însă mereu de impactul rezidual al cuvintelor. Care impact, pe hărţile cu semnificaţii stabile cu care opera de obicei, apăreau umbre noi, ce se clonau neaşteptat.

Căci, visele aveau umbrele lor. Cu totul altele decât cele pe care el, era obişnuit să le vâneze.

Pentru că veneau din el.

Şi reînturnau anotimpurile vechi, pe care le vieţuise vânătorul de umbre.

Iar soarele strălucea iar.

Chiar dacă, vânătorul de umbre ştia că, sistemele deschise, devenirea, prefacerea, sunt impredictibile mereu şi că nu durează nici ele la nesfârşit.

Căci, pentru a da lumină, trebuie uneori, să te hrăneşti cu întuneric…..

Soarele, precum o luminoasă umbră…….



<