You are currently browsing all posts tagged with 'spirit'.
Displaying 1 - 4 of 4 entries.

Seniorul

  • Posted on January 18, 2016 at 15:17

mielul si leul

(sursa. www.pinterest.com)

“Mă-mboldeai adesea-n vremuri să vreau slavă şi mărire!

Eu nu le voiam că-n mine nu-ncăpea decât iubire.”

V.V.Davila

Era decanul de vârstă al grupului.

De fiecare dată când nu mai avea valențe libere și numai putea forma compuși de adiție cum, ironic, descria el episoadele de lehamite autoprotectivă, Seniorul se retrăgea într-un soi de recluziune la care puțini oameni aveau acces și asta pentru că tăcerea era cheia care le deschidea ușa. Numai cei care ştiau să tacă adânc sau cei ce posedau suficiente intervale de elongaţie pentru întrebări erau primiţi atunci în preajma sa. Căci pentru senior, timpul avea scala cea mai de sus printre preţiozităţile sale.  Şi doar aceia care ce surghiuneau formalul şi plictisul, semănînd  alte întrebări înţelegeau şi acceptau pauzele acestea. Seniorul se hrănea cu ele, respira cu ele, adormea şi se trezea cu ele.

Poate că de aceea izbânzile sale înmugureau acolo unde alţii eşuau. Şi poate că de aceea discuţiile cu el păreau ceremonii în care totul avea un timbru patriarhal cumva şi, în acelaşi timp, învăluit de mereu verde şi proaspăta sa  prietenie, te simţeai, confrate cu Spiritul însuşi. Abia departe de el, înţelegeai că ascensiunile cer biruri în tremur neclar, nopţi nedormite, patimă şi doruri mistuitoare ce te îndepărtau de comodităţile tihnite, purtându-te ca în transă  înspre tărâmuri noi, cu emoţii ranforsate şi aşteptări nedumerite.

              Într-un târziu, în raidurile inopinate înspre amintirea sa, multe au căpătat alte înţelesuri. Ca şi cum, dincolo de moarte, absenţa sa era factorul generator de echilibrul ce se dezvăluia, inevitabil, în preajma lui pe când trăia. Înţelegeai atunci de ce  unele din răspunsurile sale păreau anacronice, incompatibile cu îndrăzneala tinereţii tale şi te dumireai, într-un final,  că  întrebările erau, de fapt, puse greşit de tine. De aceea, la vârsta la care vuietele minţii treceau pe odihnă, multe din acţiunile sale nu mai păreau atât de tainice.

 Şi, atunci, opreai timpul, obligâ. ndu-l să restituie ceea ce ambiţiile vrăjiseră. De aceea avea cerul bucuria plinătăţii lui când puhoaie de stele se revărsau peste boltă, de aceea aerul părea mai curat odată ce îngheţau toate, de aceea cântecul guguştiucilor avea alt farmec în dimineţile blânde, iar formele neargăsite îşi expuneau candoarea şi neverosimila măreţie în linişte.

În simplitate, viaţa era dragoste şi dragostea viaţă

Antoine de Saint Exupery

  • Posted on November 16, 2013 at 21:15

“Copilul este ca o oglindă care te ameţește puţin. Sau ca o fereastră. Totdeauna copilul te intimidează ca și când știe el ce știe. Nu te înșeli, pentru că spiritul lui este puternic…(…)”

Antoine de Saint Exupery

Când iluziile deplasează granițele……

  • Posted on November 1, 2013 at 12:27

 

(sursa-wallpaperswala.com)

“Contactul cu o altă lume nu e o realitate imaginară. E suficient ca în momentul acela să te afli la locul potrivit. Aceasta se poate întâmpla atât oamenilor cât și animalelor. Granițele nu sunt fixe, putându-se ajunge, uneori, la o întrepătrundere imaginară. Am văzut cum i s-a întâmplat acest lucru unui corb, vecinul meu. Deși nu i-am făcut niciodată vreun rău, stă întotdeauna, din principiu, în vârful copacilor, zboară la înălțimi mari și se ferește de oameni. Lumea lui începe acolo unde abia poate ajunge slaba mea privire. Într-o dimineață mă îndreptam spre gară prin ceața neobișnuit de deasă ce învăluise ținutul. Deodată, la înălțimea ochilor mei. apărură două aripi negre. puternice și un cioc uriaș, totul țâșnind ca un fulger pe lângă mine, însoțit de un țipăt de groază cum nu mi-aș dori să mai aud vreodată. Țipătul m-a urmărit toată dimineața. Mi-a venit chiar să mă uit în oglindă, fiindcă mi-am pus întrebarea firească: oare era atît de înspăimântătoare fața mea? 

În cele din urmă am înțeles. Datorită ceței, granița dintre lumile noastre se deplasase. Corbul care își închipuia că zboară la înălțimea sa obișnuită, a zărit deodată ceva incredibil, ceva ce contravenea tuturor legilor naturii cunoscute de el: un om zburând prin văzduh, cel mai absurd fenomen pe care un corb și-l putea imagina: un om care zboară.

Acum, când mă privește de la înălțimea imperiului său, emite un croncănit slab și eu deslușesc în el deruta unui spirit al cărui univers s-a clătinat. Nu mai este și nu va mai fi niciodată aidoma celorlalți corbi.”

Loren Eisely – Pauwels

Notă finală

  • Posted on September 28, 2010 at 18:04



Făurarul o învăţase cândva că notele finale sunt universuri scanate şi reduse până la punct minuscul în esenţa sa, pe care îl numea omega. Spunea că lumile sale nu au au nimic din cârpăceala speranţei,  ci posedă tăietura acelei minţi capabile să se reprogrameze din zbor. Şi imaginea zborului redeşteptă în ea amintirea culegătorului de fantasme care, într-o toamnă târzie, într-un exces de obedienţă, recunoscuse că, pentru a putea supravieţui în absenţa temporară a unui ghidaj, se ridica într-un zbor imaginar, pentru a se detaşa de toate. Imaginea aceea însă o surprinsese total, pentru că, pentru ea, esenţa zborului nu se reducea la un spectru de rebut ci la un activism atletic, racordat la o energie mătăsoasă, răcoroasă şi vitalizantă. Poate pentru că se alătura unui concept de undă.

Să fie oare adevărurile casante?- se întrebă ea şi trecu la o reinterpretare a perceptţiilor ce o duse cu gandul la gândul că iertările nu au produs niciodată vindecarea, ci că doar au eliberat trupul de canoane.

Îţi aminti iar de măşti. De măştile învechite, descărnate, încruntate,descântate şi purtătoare de miezuri răscoapte, pe care i le iubea Făurarul şi în care el avea mereu încrederea aceea oarbă, sihastră. Se întrebă de ce nu putea dânsul  accepta adevărurile simple, respirabile şi lipsite de orice urmă de suspiciune. De ce realităţile sale erau mereu blajine şi cumva pline de clişee, în care happy-endurile se adăpau de la un continuum revigorant, lipsit de scanări reciclabile. Să fie aceasta adevărata libertate? Sau doar manifestarea unor fobii cu prag ridicat, dincolo de care se găseau doar carenţe, estropieri ce condamnau?

” Atunci, dacă ar fi aşa, aripile lui ar fi mereu plânse!” realiză ea. Şi zidurile îi părură a fi proiecţiile unor homunculi proiectaţi într-o arie încă necunoscută, la care cunoaşterea nu ajunsese, iar conceptele reconfigurărilor nu se deschiseseră acelor frontiere transgresate de către spirit. Iar catapultele ce păreau legate de aripi îi apărură a fi atunci notele finale ale unei melodii ce îi hărţuia confortul cu un dans pe care îl recunostea.

Era dansul acela care o transforma într-o zvârlugă îmblânzitoare de foc şi care scria, scria, scria, scria……..

Scrisul, precum un punct Omega in mişcare….Nestăpânit, neîmblâzit, niciodată ţintuit….

” Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba  spumii,

E stăpînul fără margini peste marginile lumii.

De-atunci negura eternă se desface în făşii,
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…

De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,

Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit”



Enya – paint the sky with stars
Asculta mai multe audio diverse