You are currently browsing all posts tagged with 'tacere'.
Displaying 1 - 4 of 4 entries.

Seniorul

  • Posted on January 18, 2016 at 15:17

mielul si leul

(sursa. www.pinterest.com)

“Mă-mboldeai adesea-n vremuri să vreau slavă şi mărire!

Eu nu le voiam că-n mine nu-ncăpea decât iubire.”

V.V.Davila

Era decanul de vârstă al grupului.

De fiecare dată când nu mai avea valențe libere și numai putea forma compuși de adiție cum, ironic, descria el episoadele de lehamite autoprotectivă, Seniorul se retrăgea într-un soi de recluziune la care puțini oameni aveau acces și asta pentru că tăcerea era cheia care le deschidea ușa. Numai cei care ştiau să tacă adânc sau cei ce posedau suficiente intervale de elongaţie pentru întrebări erau primiţi atunci în preajma sa. Căci pentru senior, timpul avea scala cea mai de sus printre preţiozităţile sale.  Şi doar aceia care ce surghiuneau formalul şi plictisul, semănînd  alte întrebări înţelegeau şi acceptau pauzele acestea. Seniorul se hrănea cu ele, respira cu ele, adormea şi se trezea cu ele.

Poate că de aceea izbânzile sale înmugureau acolo unde alţii eşuau. Şi poate că de aceea discuţiile cu el păreau ceremonii în care totul avea un timbru patriarhal cumva şi, în acelaşi timp, învăluit de mereu verde şi proaspăta sa  prietenie, te simţeai, confrate cu Spiritul însuşi. Abia departe de el, înţelegeai că ascensiunile cer biruri în tremur neclar, nopţi nedormite, patimă şi doruri mistuitoare ce te îndepărtau de comodităţile tihnite, purtându-te ca în transă  înspre tărâmuri noi, cu emoţii ranforsate şi aşteptări nedumerite.

              Într-un târziu, în raidurile inopinate înspre amintirea sa, multe au căpătat alte înţelesuri. Ca şi cum, dincolo de moarte, absenţa sa era factorul generator de echilibrul ce se dezvăluia, inevitabil, în preajma lui pe când trăia. Înţelegeai atunci de ce  unele din răspunsurile sale păreau anacronice, incompatibile cu îndrăzneala tinereţii tale şi te dumireai, într-un final,  că  întrebările erau, de fapt, puse greşit de tine. De aceea, la vârsta la care vuietele minţii treceau pe odihnă, multe din acţiunile sale nu mai păreau atât de tainice.

 Şi, atunci, opreai timpul, obligâ. ndu-l să restituie ceea ce ambiţiile vrăjiseră. De aceea avea cerul bucuria plinătăţii lui când puhoaie de stele se revărsau peste boltă, de aceea aerul părea mai curat odată ce îngheţau toate, de aceea cântecul guguştiucilor avea alt farmec în dimineţile blânde, iar formele neargăsite îşi expuneau candoarea şi neverosimila măreţie în linişte.

În simplitate, viaţa era dragoste şi dragostea viaţă

În aşteptare

  • Posted on March 27, 2015 at 12:22

litere(Sursa-Facebook-Nonna Ines)

Nu le mai vântura!”

– îmi spui tu, deodată.

“Tacerea îşi are rostul ei!”

-continui, arţăgos.

Şi formalismele stinghere

prăduiesc,

preţ de o clipă,

scântei

din sângele speriat –

arhaice

tâlcuri

necuprinse de-nţeles

şi înţesate de eres.

*

*     *

În jur,

acomodări de circumstanţă.

Şi ogoitele mirări,

placide într-un final,

ridică stoguri

cu gesticulaţii de salon

într-o inexorabilă alunecare,

cu ochii împâsliţi cu vise,

şi îmboldiri vrăjitoreşti

cu palide coregrafii

de un energic ludic stăvilit

cu drumuri ostenite

muşcate de paşi cu măşti abstracte

pe care pasărea îmbăiată în ulei

cu ceară

aprinde învălurat

lumina.

*

*        *

Ce sărbătoare este înflorirea

Cuvintelor unduitoare

O Săptămână Luminată aşteptând

În scurta zvârcolire în poem.

 

 

La început, a fost tăcerea….

  • Posted on September 4, 2010 at 12:34

Primenirile sufleteşti au nevoie într-o primă fază de tăceri. Deşi par doar pulsiuni coercitive, tăcerile evită cuantificarea unui limbaj care s-ar dovedi într-un final doar grinzi zălude ce susţin langoarea unui vacuum lipsit de semnificaţie.

Când însă ochii şi inima tăcută respiră zările cu nesaţ, pare că toate punctele cardinale ale relaţiei intră în consonanţă. “Tăcerea e vie!”  îţi spui atunci, cu mirarea plină de frăgezime a celui care descoperă că, uneori, limbajul este prea batrân pentru a insufla seminţelor ce îşi aşteaptă acceptul la viaţă forţa motrice care forjează speranţele cu certitudinea rostului.

Realizezi atunci că, a fi salahor al limbajului articulat nu este totuna cu escaladarea pieptişă a reciprocităţii metalimbajului.

Şi abia atunci nămolul din tine pătimeşte transfigurări în ocean de lumină….

Lumina, ca o extensie a sufletului tropotind pe nădejdi…..

(fiecărui om  ce face din tăcere, un început de lume)

A

Delicateţe

  • Posted on August 29, 2010 at 15:37
M-ai legat la ochi cu umbre de ceaţă  şi murmur de ape şi te-ai aşezat apoi cuminte, în umbra ierbii, cerându-mi doar să păşesc cu tălpile goale pe râurile de jăratec. Am pus între tine şi mine atunci un deşert de linişte, refuzând să te mai ascult. Era mai simplu.
 
Uitând cât de multă tandreţe există in tăcere….