You are currently browsing all posts tagged with 'taceri'.
Displaying 1 - 4 of 4 entries.

Şi mai avem timp să ne împăcăm cu noi…..

  • Posted on September 14, 2010 at 13:32

Cred că cel mai mult iubesc la tine tăcerile mângâietoare. Discreţia cu care te strecori în spatele meu, purtând pe umbra-ţi, ca de obicei, sori umblători. Şi briză oceanică, incărcată cu unduiri fragede şi munţi rotitori, învârtitori şi dune de unde înrâuresc fugi în care mă însoţeşti . Contradicție, oscilație, risipire întru reîntregire.Iar la final, oglinzi reglate. La maxim.

Brusc, secundele nu mai poartă în ele plumb topit , ci libertăţi tremurătoare. Şi în fiecare cuvânt nespus al tău, simt muguri ce vibrează. E ca şi cum  m-aş lipi de garduri vii , îndreptându-mă, ca un copil ce învaţă să meargă.  Toate acestea doar pentru că eşti.


Acolo, undeva, tăcând.

Şi probabil, zâmbind.



Defazări între eu şi tu

  • Posted on September 14, 2010 at 12:59

Motto:

” Somnul raţiunii naşte monştri.”

Ştii, cuvintul acela care iartă are, în ciuda aparenţelor, ceva dintr-o vrajă păgână.  Numai aşa îmi explic spălarea onoarei infestate, promiscuitatea elocvenţei ce se transformă în necesar inocent şi inundarea ochilor goi, de zombie, ai sufletului aflat în pârloagă, cu albastru senin.


Îţi aminteşti când îţi spuneam că garguii au ceva din umbrele decupate ale tăcerilor, ale subtextelor, ale subîntelesurilor, ale temerilor nefondate?


Îţi spun asta pentru că, azi, pentru prima dată, mi-ai părut a fi un gargui speriat de puful hoinar al păpădiilor…..


Trezire

  • Posted on August 29, 2010 at 18:20

( Pictură- Adrian Berinde-Trezire)
 
” dar, deodată am fumat un nor
şi, de atuncea, mă prefac că zbor…”
 
” Gândeşti prea mult şi acţionezi prea puţin! – îmi spui uneori, cu sagacitate, transformându-mi demultul tăcerilor în efemeride. În minutele acelea, simt cum obsesiile scrijelesc secundele cu furie,căutând să-şi învie înfloririle, iar amarul îndoaie iar visele.  Mi-e greu să accept ideea ca păsările pot fi captivele cerului, şi de aceea privesc iar brusc, spre pământ. Aici, în genomul grâului, soarele îşi desăvârşeşte dorul. Şi nu mă pot împiedica să văd cum, râzând de cer, secantele omului retează….
 
” Ce caldă e făina! Parcă e vie! E caldă ca trupul…”

Există şi apoi nu mai există

  • Posted on August 29, 2010 at 16:11

 

Când lemnul îşi deschide pleoapele, irizările întind năvoade şerpuitoare, în timp ce cu un suspin, corăbii cresc în ierburi…Şi vreau să îţi spun atunci să răstigneşti puţin timpul, dar tu preferi să dai drumul porumbeilor…Fără să înţelegi că mintea ta le va trage pe roată aripile, iar ochii vor căpăta sclipiri de piatră rară, cu rodie în miez.
Dar Cerberii nu vor mai  aprinde candele, iar tăcerile nu vor mai mirosi a floare, şi nici a lemn reavăn, ci a piatră…
” Un fel de a muri-n picioare…”