You are currently browsing all posts tagged with 'umbre'.
Displaying 1 - 4 of 4 entries.

Tertio

  • Posted on September 14, 2010 at 13:58

Interioare.

În aşteptări oscilând,

Umbrele joacă.

Le vent, le cri

  • Posted on September 14, 2010 at 13:09

Sâmburii de rodie leagă pentru întotdeana de lumea umbrelor. Ei te fac să te întrebi de ce decompensările duc cu gândul azi, la virtualul acela devorant ce răstoarnă echilibrul lucrurilor, recontruind punţile arse dinspre alte universuri.  De ce imaginea unor ceţuri cu consistenţă gelatinoasă purtate pe aripi de fluture azi, nu ştiu. Ştiu doar că, lovind piesele dominoului, ele nu mai cad. Isteria  nu mai agită fortissimo. Secundanţii sinapselor însă tot săltăreţ creează spaţii în care lacrimile nu pot curge. Doar zvântate, îţi reamintesc că de fapt, “libertatea este ceea ce faci cu ceea ce ţi s-a dat”.

Cu tot cu sâmburi de rodie în ea…..

Vânătorul de umbre

  • Posted on September 14, 2010 at 13:03

Motto:

” Într-o lume de neguri/ trăieşte luminoasa umbră/

Mai întâi scăldată/ în ceţi atârne şi sure/

Însă încet, încet/razele mari a gândirii/

negurile albe pătrund

Şi formează un arc albastru.”

Eminescu

Vânătorul de umbre se mişca pe terenul minat al suspiciunilor cu lejeritatea celui care are antrenamentul cazon în sânge şi căile bătătorite forjate cu accesoriile indispensabile ale raţiunii pure.

În orice ocazie, vânătorul de umbre căuta acel disconfort identitar ce ar fi putut să disipeze la momentul oportun adversităţile scrântite, până la acel minimalism brut, care, ar fi satisfăcut necesităţile la modul arbitrar si vulgar.

Atunci când construia poduri ale minciunii, vânătorul de umbre dovedea un talent unic.  Se mira încă de fiecare dată  când, sarcasmele antiderapante ale umbrei le transformau intr-un decor carenţial  în care relaţiile erau deja epuizate şi epuizante.

Poseda însă o intuiţie ce îi permitea să escaladeze impedimentele la timp.  Mă întrebam uneori, cum de putea respira atmosfera vătuită, pe care însă o întreţinea cu un soi de pasivitate robotică şi  în care, rareori, ataca uneori, artificial, punctele de forţă ale ineditului cu care, spunea el, debloca situaţiile.

Uita însă mereu de impactul rezidual al cuvintelor. Care impact, pe hărţile cu semnificaţii stabile cu care opera de obicei, apăreau umbre noi, ce se clonau neaşteptat.

Căci, visele aveau umbrele lor. Cu totul altele decât cele pe care el, era obişnuit să le vâneze.

Pentru că veneau din el.

Şi reînturnau anotimpurile vechi, pe care le vieţuise vânătorul de umbre.

Iar soarele strălucea iar.

Chiar dacă, vânătorul de umbre ştia că, sistemele deschise, devenirea, prefacerea, sunt impredictibile mereu şi că nu durează nici ele la nesfârşit.

Căci, pentru a da lumină, trebuie uneori, să te hrăneşti cu întuneric…..

Soarele, precum o luminoasă umbră…….



<

Defazări între eu şi tu

  • Posted on September 14, 2010 at 12:59

Motto:

” Somnul raţiunii naşte monştri.”

Ştii, cuvintul acela care iartă are, în ciuda aparenţelor, ceva dintr-o vrajă păgână.  Numai aşa îmi explic spălarea onoarei infestate, promiscuitatea elocvenţei ce se transformă în necesar inocent şi inundarea ochilor goi, de zombie, ai sufletului aflat în pârloagă, cu albastru senin.


Îţi aminteşti când îţi spuneam că garguii au ceva din umbrele decupate ale tăcerilor, ale subtextelor, ale subîntelesurilor, ale temerilor nefondate?


Îţi spun asta pentru că, azi, pentru prima dată, mi-ai părut a fi un gargui speriat de puful hoinar al păpădiilor…..