Motto: “Că-şi ia toiag de înger şi umblă raiul tot.”
V.Voiculescu
Te întrebi uneori ce te opreşte din căderile ce vin odată cu negaţiile care, precum nişte umbre dansatoare, secondează meandrele unor erodări vechi, neterminate încă. Interogaţiile nu îşi au rostul acum, când , sub ultime resuscitări, vremelniciile unor momente expun o pârloagă ce dezavuează orice drept la un continuum posibil.
Asculta mai multe audio Divertisment
Arderile viscolesc iarăşi şi depânând fuioare de dureri, aduc melancolii ce îşi frâng mersul în neiertări bruşte. Până când îţi aminteşti că absenţa clemenţelor te prinde în capcane din care poţi fugi doar odată ce eliberezi îndurările.
Dar cum sunt ploi care uită să cadă, aşa sunt şi prăbuşiri ce perpetuează un vid abscons, până când noaptea îşi găseşte vectorul ei în timp şi în repetitiv cu nuanţă de imperial, reminiscenţele apusurilor stinghere, baletează înspre margini de ceţuri morganatice, ce înghit încet, încet, speranţe ce nu se mai amână, răsuciri ce nu se mai hrănesc cu amăgiri.
Expuse în nuditatea lor, ca într-un insectar peste care praful firii tăie cu muchiile sale, amintirile fărâmiţate par nişte petale răsfrânte de maci rătigniţi pe pământ. Îţi aminteşti că odată, îţi povestise îngerul tău într-o semitrezie molatecă despre cum macii sunt lacrimi angelice purtătoare de eresuri pătimaşe.
Îţi dai seama brusc că, toiagul de care te-ai agăţat cândva în căderile tale sunt macii care ,acum, sfioşi, te învaţă să ierţi şi îţi reamintesc că, în legea firii, aşa cum iedera se sprijina pe zid şi zidul are momentele sale în care vrea un umăr de iederă….
Şi brusc, macii îmbrăţişează cathartic un cer , reamintind ploilor să cadă, să cadă, să cadă…..