You are currently browsing all posts tagged with 'ziduri'.
Displaying 1 - 2 of 2 entries.

Muşatinul

  • Posted on October 8, 2015 at 13:49

inceput de drum

 

Motto:” O scânteiere crudă umplu râpa, tunetul  zgudui munţii.”

Mihail Sadoveanu

 I se spunea Muşatinul. Poate pentru că, precum oţelul călit în foc, rămăsese singurul care spune că, nefiind întotdeauna egal cu trecutul, viitorul poate fi mai măreţ decât acesta. Lipsit de dependenţa şerbului de pe feudă de stăpân, dar neconsiderându-se buricul pământului atunci când era printre oameni, Muşatinul se dovedea a fi, pe zi ce trece, un solitar. Ţistuia reproşurile prietenilor ce îi aminteau absenţele devenite mult prea dese în ultima vreme,imperturbabil, învălătucind dignitarul cu o cumpănire în răspunsuri care încălzeau vorbele scurte şi glaciale caracteristice lui.

Muşatinul era însă iubit. Pentru  că destructura rapid falsităţile, pentru că destesta vizibil grobianismul lipsei de discernământ şi ignoranţa gregară. Nici  imitaţia superficială, excitaţiile nervoase şi hihăiturile indecente nu îi erau pe plac. Fără a se arunca în incongruenţe agresive, arunca în derizoriu toate acestea printr-un comportament însufleţitor dar rece, ce exercita o înrâurire imensă şi stârnea o admiraţie sinceră. Până şi cei mai aprigi detractori erau nevoiţi să constate că apunea vâjâind scurt orice era toxic în faţa omului cu glas de zimbru paşnic.

Din când în când, o ciudă amară îi sfârteca sufletul atunci când dezgheţul mult aşteptat, încuietor de ostilităţi ce vârtejeau conforturi sufleteşti întârzia să apară.  Deveneau vizibile atunci, îţindu-se în gesturi uşchite, precipitate,  o nerăbdare insolită cu o extravaganţă proprie ce devoala, surprinzător, un caracter pătimaş, de tinereţe fistichie cu esenţe de verde crud. Abia atunci înţelegeai de ce, sub geana posomorâtă a amurgului ce înălţa ziduri râpoase, el prindea viaţă. Îndepărta mereu disonaţele aspre şi aducea liniştea şi pacea.

Căci Muşatinul însuşi, după ce era tunet scurt şi rar, era dragoste.

Şi lumină.

Note pe margine de paradox

  • Posted on November 2, 2013 at 16:06

Pe când îmi povesteai

de exuberanțe și jovialitate

reieșea cât de mult

ai ajuns

să îndrăgești zalele,

căci te eliberau.

Pe când suspinai

cu accente înăbușite

reieșea că nu te interesau

șarjele de venin abscons

cu care te adăpai,

lecuindu-te.

Pe când trezeai zidurile din somn

făceai  din lumină

un subiect prohibit

deschizând ferestrele.

Și ,când în anticameră de 

sentimente,

respirai o recrudescență de interes 

pentru soare

spinii purtători de himere de vară

temători,

cu un tremur

te suiau

unde valurile pulsează

în tâmplă,

unde  mările ning 

într-o sărbătoare păgână. 

Viu proslăvit deveneai tu

pe când

zburai din cer la pământ.