You are currently browsing the Colțul liric category
Displaying 11 - 12 of 12 entries.

Cântecul focului-Lucian Blaga

  • Posted on January 13, 2014 at 22:34

 

(Night Walker’s creation)

“În fabula verde şi caldă-a naturii
tu crengi ai, iubito, nu braţe,
şi muguri îmbii, cu mlădiţele prinzi.
Descinzi dintr-un basm vegetal, al răsurii ?
Ia seamă să nu te aprinzi
cum se-ntâmplă adesea cu lemnul pădurii.
În chipuri atâtea, flacăra-ntâmpină pasul 
oricărei făpturi pământene,
şi drumul i-aţine şi ceasul.

Îmi spui:
“Nimic nu s-aprinde, şi nimeni, de-o rază de lună”.
Şi-n galeş surâs înfloreşti mulţumită, crezând
că sorţii îi stai împotrivă, oricând,
c-o şăgalnică vorbă.
Îngădui răspuns înălţat peste timp, peste loc?
Fapte, o, câte-aş putea înşira,
ciudate-ntâmplări risipite prin cronici,
mărturii de legendă, ce-arată
că sunt cu putinţă şi un asemenea foc,
şi asemenea arderi.

Ia totul scânteie din toate. Tâmplă s-aprinde
de tâmplă, şi piatră de piatră.
O stea nevăzută ia foc în cădere, din gerul
văzduhului. Arde-n armură, sub zea, cavalerul,
femeie învinsă, minune fără veşminte, strângând
lânga vatră,
Şi-aprind licuricii, ei însişi, din dragoste rugul.
Iubirea ţâsneşte din ţărână şi face pământului aură
s-ajungă-n tării, s-acopere crugul.

Rareori numai, sfârşitul nu e cenuşă.
Cât e întinsul şi-naltul luminii,
Dumnezeu singur arde suav câteodată prin tufe
fără de-a mistui. El cruţă şi mângâie spinii.
Altfel noi ardem, iubito. Altfel ne este ardoarea.
Cât e întinsul, cât e înaltul,
noi ardem şi nu ne iertam,
noi ardem, ah, cu cruzime-n văpăi
mistuindu-ne unul pe altul.”

Dumitru Matcovschi-Bucurați-vă!

  • Posted on January 11, 2014 at 12:27

 

(sursa – http://www.waldorfhomeschoolers.com)

“Eu mă grăbesc, tu te grăbeşti, el se grăbeşte.
Îmbătrânesc, îmbătrâneşti, îmbătrâneşte.
Ce am iubit? Ce n-am iubit? Ca în poveste
simplă de tot, 
scurtă de tot
viaţa ne este.

Uite-o din nou, trece pe drum fata zglobie.
Uite-un băiat floare şi-a pus la pălărie.
Uite un prunc, râde în prag, ai, năzdrăvanul!
Uite-un moşneag, tace-n toiag, alb ca troianul.

Muntele ieri ne-ademenea, astăzi ne doare.
S-a împlinit, nu s-a-mplinit visul cel mare?
Cine sunt eu, cine eşti tu, cine e dînsul?
Noi am ştiut zborul înalt, dorul şi plânsul…

Zilele trec, zilele vin… Ce va rămâne?
Suflet de lut, necunoscut, suflet de păine?
Toamnele cresc, grijile cresc, viaţa descreşte.
Eu mă grăbesc, 
tu te grăbeşti, 
el se grăbeşte.

Bucuraţi-vă, prieteni, de prieteni şi de fraţi, 
Bucuraţi-vă de-un nume ce vi-i dat ca să-l purtaţi.
Bucuraţi-vă de-un cântec, 
de-un amurg cu flori de tei, 
bucuraţi-vă o viaţă
de lumina dragostei… “