Cred că cel mai mult iubesc la tine tăcerile mângâietoare. Discreţia cu care te strecori în spatele meu, purtând pe umbra-ţi, ca de obicei, sori umblători. Şi briză oceanică, incărcată cu unduiri fragede şi munţi rotitori, învârtitori şi dune de unde înrâuresc fugi în care mă însoţeşti . Contradicție, oscilație, risipire întru reîntregire.Iar la final, oglinzi reglate. La maxim.
Brusc, secundele nu mai poartă în ele plumb topit , ci libertăţi tremurătoare. Şi în fiecare cuvânt nespus al tău, simt muguri ce vibrează. E ca şi cum m-aş lipi de garduri vii , îndreptându-mă, ca un copil ce învaţă să meargă. Toate acestea doar pentru că eşti.
Acolo, undeva, tăcând.
Şi probabil, zâmbind.