(pictură- Denis Novoaltaysk)
Nu o dată mi-ai spus că atunci când te mulțumești doar să scociorești printre noțiuni abstracte, printre vise coscovite și chiar printre culori camuflate cu indiferență placidă, pierzi acel rang de demiurg ce ți-a fost dat, nu de ursitoarele blânde, ci de însuși Creatorul.
Poate că de aceea blocurile de sisteme s-au înzestrat brusc cu aripi de înger căzător, puse să trudească înspre o reînălțare herculeană a credinței . Credința aceea capabilă să fisureze decepții, să transforme îngăimăceli în pulbere și să devină făuritoare de universuri noi, cu sori disprețuitori de gravitație și de trivialitatea smerit-lingușitoare a confortului.
Și poate că de aceea ai înțeles de ce abia acum e ceasul. Pentru că este ca în povestea aceea în care cerbul cu nestamată orbitoare în frunte te-ar fi transformat în pulbere, atunci când, rectiliniu, ți-ar fi oferit nocivități de flăcări frumos mirositoare, cu incandescențe încântătoare, ce-ar fi făcut din mlădițele tale încărcate cu noimă, pulbere și cenușă. Cu furie de laser.
Și de aceea când susură toamna într-un primordiu de noiembrie plin de difracții, se pășește într-o arie de ordine mai amplă, mai profundă, cu o ritmicitate șablonardă și cu recolte pline de învoalte desfătătoare.
Și iar agonizează vrăjitoarea entropie….