Când lemnul îşi deschide pleoapele, irizările întind năvoade şerpuitoare, în timp ce cu un suspin, corăbii cresc în ierburi…Şi vreau să îţi spun atunci să răstigneşti puţin timpul, dar tu preferi să dai drumul porumbeilor…Fără să înţelegi că mintea ta le va trage pe roată aripile, iar ochii vor căpăta sclipiri de piatră rară, cu rodie în miez.
Dar Cerberii nu vor mai aprinde candele, iar tăcerile nu vor mai mirosi a floare, şi nici a lemn reavăn, ci a piatră…
” Un fel de a muri-n picioare…”